— Nu poţi să fii om. Nu înţelegi?
— Ba pot.
— Nu poţi. Crede-mă pe cuvânt. Nu degeaba am eu 67 de ani.
— Plâng, sufăr din dragoste, tremur la emoţii, reacţionez la stimuli termici şi de altă natură...
— Nu. Nu poţi. Eşti programat să “simţi” acele lucruri. Şi îţi ies. Te descurci de minune. Aproape perfect. Dar tot nu poţi să fi om.
— Am ultimul SO, care reproduce 100% trăirile şi emoţiile umane. Cu capacitate de stocare a informaţiei de 100 Zb. (Zetta biţi).
— Nu-i de ajuns.
— Cum aşa?
— Nu-i de ajuns. Mă înţelegi? Ai învăţat să faci operaţii chirurgicale, tranzacţii la bursă, să cânţi la instrument, să dansezi. Vorbeşti 300 de dialecte şi limbi. Alergi 100m în sub 5 sec. Joci şah mai bine decât 10 maeştri emeriţi la un loc. Poţi recita orice poezie sau poţi reproduce orice vorbă de duh spusă vreodată de vreun filosof. Găteşti Dumnezeieşte. Eşti filantrop. Dar tot nu poţi fi om.
— De ce?
— Totul ce faci este perfect. Mult prea perfect.
— Hm…
— De-aia suntem noi oamenii oameni. Pentru că suntem imperfecţi. Şi asta ne deosebeşte de voi... roboţii.
— Vreau să fiu om.
Spuse roboţelul plin de supărare.
Urmă o pauză lungă.
*
Admiram acel “mijloc” de toamnă, privind cum se desprind frunzele arămii din copaci. Veneam zilnic în parcul de la marginea Castelului. Asta dacă nu eram bolnav. Învăţasem să-mi port singur de grijă după ce soţia murise într-un accident stupid. Era casnică. Nu muncise niciodată şi nici nu-şi dorise. Tot ce şi-a dorit vreodată, din momentul în care m-a cunoscut, a fost să aibă grijă de mine. Mi-a şi spus la începutul relaţiei noastre. Simplu. Privindu-mă cu dragoste în ochi:
— N-o să muncesc niciodată. Voi sta acasă şi voi avea grijă ca ţie să nu-ţi lipsească nimic.
Veneam spre casă, de la munca mea banală de cazangiu la Castel. Parcurgeam pe jos cei 11 km până acasă. În trecut îi parcurgeam cu maşina. Apoi, când traiul nu a mai fost aşa bun, cu bicicleta. Dar în ultimii 2 ani până la pensie, pe jos. Pentru că nu mai puteam să-mi ţin echilibrul pe bicicletă. Intrasem pe strada lungă pe care locuiam de 40 de ani. Eram oboist, şi făceam eforturi mari să parcurg ultimii zeci de metri pe care-i mai aveam până acasă. Fusese ultima mea zi de muncă. Mă luase pe neaşteptate.
În vremurile alea înaintate nu exista o vârstă anume de pensionare. Munceai atât timp cât erai apt de muncă. Nu conta dacă aveai 40 sau 80 de ani. Eu aveam 60 de ani, iar şeful meu, un tânăr de vreo 38 de ani, venise la mine şi îmi spuse prieteneşte, cu glasul tremurând:
— Nea’ M. de mâine nu mai vii. Eşti pensionat.
Nu i-am răspuns. Ce-aș fi putut spune?
Am simţit că mi se înmoaie picioarele. Mă aşteptam la asta. De fapt, în ultimul an şi jumătate mă trezeam dimineaţa şi mă întrebam dacă acea zi va fi ultima mea zi de muncă.
Mi-am făcut bagajul, câteva haine, periuţa şi pastă de dinţi, două cămăşi curate câteva nimicuri şi 5 poze de-ale Sofiei. Pusesem în vestiar la fiecare 10 ani câte o poză de-a ei. Acum, îmbrăcat doar cu pantaloni şi cu tricou, desculţ, mă uitam la pozele soţiei mele. Am zăbovit la prima poză, îngălbenită de timp, de când ea avea 20 de ani.
“Frumoasă mai eşti femeie!”
Din banii pe care îi primisem pentru încheierea contractului de muncă îi cumpărasem Sofiei un lănţişor de aur cu medalion. Şi un buchet de Anemone. Nu avusesem timp să pun poza mea în medalion. Timp ar fi fost, dar trebuia să fac un ocol de vreo 2 km şi din nefericire ştiam că nu mă vor ţine picioarele.
Mă uitam cu atenţie la buchetul de flori gândindu-mă la tabloul lui Luchian. Ale lui erau mai frumoase, dar îmi aminteam cum Sofia rămăsese cu gura căscată în muzeu în momentul în care văzuse tabloul lui Luchian. Nu ştia cine e pictorul şi nici ce fel de flori erau alea.
— A-ne-mo-ne. Anemone. 1910 - Ştefan Luchian, silabisi ea până la urmă.
— Ce frumoase sunt. Nu cred că există flori mai frumoase.
Acum 35 de ani când am vizitat noi muzeul, atunci când Castelul era încă deschis publicului larg, nu se găseau anemone. Au devenit florile ei preferate, dar nu le-a găsit niciodată la vreo florărie. Aşa că ea şi-a imprimat pe hârtie fotografică tabloul lui Luchian cu anemone. Color. Îl înrămase şi îl agăţase în bucătărie. Ca să le vadă zilnic.
— Nea M. am primit anemone! Îmi spusese florăreasa, strigându-mă din pragul florăriei de peste drum.
Când am auzit, m-am grăbit să trec strada fiind la un pas să fiu lovit de o maşină care circulă regulamentar. Nu se putea o zi mai bună în care să găsesc anemone. Ba s-ar fi putut. La zilele ei de naştere, sau la aniversarea căsătoriei. “E bun şi la pensionare” mi-am spus, mai ales că îmi luasem gândul să mai găsesc vreodată. Probabil că erau importate de pe altă planetă sau erau făcute în laborator. Nu-mi păsa. Eram bucuros că după o viaţă de căutări găsisem.
— Dă-mi un buchet. Mare. Cât mai mare. Vreau să...
— Îs cam scumpe... Mă întrerupse încurcată florăreasa.
Reuşisem până la urmă să fac un buchet cu 21 de anemone şi nu vroiam ca să fie ceva în neregulă. Vreo floare desprinsă sau nelalocul ei în buchet. Nu era ora obişnuită la care trebuia să ajung acasă, dar ştiam că la ora aia Sofia gătea masa de seară. Mereu mă aştepta cu masa pusă. Nu întârziasem niciodată, iar ea şi-a adaptat programul în funcţie de cât de repede ajungeam eu acasă.
Acum, abia ar fi trebuit să înceapă meticulosul ei proces culinar. Medalionul îmi tresărea stingher în cutiuţa din buzunarul de la piept, iar buchetul de flori parcă îmi ardea în mână. Am grăbit pasul, în limita puterilor şi aşa sfârşite, atunci când am văzut casa noastră apărând în sfârşit la capătul străzii.
Nu am auzit nimic. Mi se părea că totul este un vis. Am văzut cu încetinitorul cu geamurile casei se sparg în mii de bucăţi, lăsând flăcările furioase să răzbată în exterior. Suflul exploziei mă culcă la pământ, iar în cădere ultimul lucru pe care mi l-am amintit era că încercam să protejeze buchetul de flori.
Anemone.
*
— Spune-mi un lucru pe care îl puteţi face voi Oamenii şi eu nu-l pot face.
Trezit din gânduri, am privi spre Castel. Înconjurat de ape, la o distanţă de vreo 3km de parcul în care ne aflam, Castelul adăpostea pepiniera robotică. Avea un aspect feudal şi contrasta vizibil cu restul oraşului care era ultramodern, cu blocuri şi şosele suspendate. Auzisem că în interiorul Castelului, roboţii clonează copii şi îi repartizează aleatoriu pe cartiere. Fiecare Cartier acoperă o meserie şi copiii poartă numele cartierului în care cresc ca obiect de studiu. La clonare, li se deteriorează puţin ADN-ul, în aşa fel încât ei să nu fie identici la “naştere” dar nici să ajungă nişte legume cu sindrom Down sau Lyme. Roboţii, care guvernează în acea perioadă, studiază şi împrumută trăirile umane, ale locuitorilor din fiecare Cartier.
— De ce vrei tu să fi om?
— Ştii, într-o zi m-am apucat să organizez informaţia de pe hard diskul din dotare. Când ne “naştem” ni se implantează automat toată informaţia cunoscută la ora respectivă. Ei..., informaţia stă acolo, latent, gata să ne sară în ajutor când avem nevoie de ea, dar 90% dintre roboţi nu o accesează niciodată. Informaţia... “utilă” să-i spunem, este undeva la îndemână, şi este accesată zilnic de câteva sute-mii de ori. Restul informaţiei este în foldere structurate pe meserii sau profesii, apoi pe culturi apoi în funcţie de categorie: abc, cunoştinţe generale, vorbire, comportament, matematiza, fizică, chimie, istorie, geografie, filosofie, psihologie, aptitudini... etc. Ai înţeles?
— Da. Am spus gândindu-mă că e bine să ai atâta informaţie în tine, dar oare ce motor de căutare performant trebuie să conţină SO, ca să facă faţă unei aşa mai cantităţi de informaţie.
— Ei..., într-o zi mă plictiseam. Aşa le spun eu zilelor când ni se face actualizarea.
E a 3-a de când m-am născut, scuze, de când am apărut pe lume. Iar în zilele de actualizare, nu ai voie să faci nimic. Stai pe un pat, eşti conectat la serverul general şi pur şi simplu nu faci nimic 24 de ore. Unii intră în hibernare. Alţii joacă jocuri, sau studiază, sau... fac orice ca să treacă timpul mai repede. Eu m-am apucat să cotrobăi prin hard disk. Fără ajutorul funcţiei de căutare pentru că nu ştiam ce anume căutăm. Deschideam pe rând, cu o viteză de 1000 de foldere pe sec. Având memorie fotografică v6.0.3.1, tot procesul merge repede. Nu mă plictiseam. Indexam şi eu, în ROM-ul meu propriu, informaţii pe care să le verific ulterior, în zilele mai libere. Ei..., după vreo...
— Ai observat că ai un tic verbal? L-am întrerupt brusc.
— Dacă am observat? Păi eu mi l-am creat. Voi oamenii aveţi multe ticuri verbale, pe care le preluaţi din diverse surse şi pe care le abandonaţi fără să ştiţi, înlocuindu-le cu altele noi. Eu mi-am format: “Ei...”. Nu vreau să fie foarte supărător, şi chiar m-am obişnuit cu el. Îl folosesc de vreo sută de ani.
— Am înţeles.
— Să revenim. După vreo 17 ore de căutare, gândeşte-te că vorbesc de 61.200.000 de foldere accesate şi toată informaţia fotografiată. Ei..., după 17 ore dau peste un mpg din 1969. Deci vechi de 372 de ani. Un mpg aşa de vechi, şi de o calitate aşa de slabă încât am fost nevoit să-l convertesc cu ultimul codec video instalat KM.1900, telecinemateca_1969.mpg. La accesare mi-au apărut informaţiile: Creat de Viorica Bucur în 1969 (Viorica Bucur a creat genericul emisiunii Telecinemateca, probabil cel mai cunoscut generic al unei emisiuni româneşti)
— Da. Îl ştiu.
— Cum?! Îl ştii?
— Da. Tatăl meu, nu mi-a transmis foarte multă informaţie. Cum nici tatăl lui nu i-a transmis, cum nici... şi tot aşa, în urmă cu vreo 6-7 generaţii. Erau oameni simpli. Dar ştiu despre Telecinemateca. Aveam.... Aveam pe video genericul de la Telecinemateca, lăsat moştenire, dar a ars... Am rămas doar cu vinilul cu melodia de la emisiunea aceea “James Last - This Is My Song”
— Ei?
— Greta Garbo, Fred Astaire, Marlyn Monroe, Louis de Funes, Henry Fonda... am început sa citez din memorie.
— Greta Garbo - Fred Astaire - Gary Cooper- Errol Flynn- Jean Marais - Bette Davis- Ingrid Bergman - Marlene Dietrich - Katherine Hepburn - Spencer Tracy - Clark Gable - Judy Garland - James Dean - Charles Boyer - Fraţii Marx - Maurice Chevalier - Vladei Batalov - Marlyn Monroe - John Wayne - Stan şi Bran - Steve McQueen - Charlie Chaplin - Liviu Ciulei - Shirley Temple - Vivien Leigh -Humphrey Bogart -Dean Martin -Radu Beligan - Grigore Vasiliu Birlic - Charles Bronson
- Gregory Peck - Louis de Funes - Henry Fonda. Nu ştiu dacă ţi i-am spus în ordine, deoarece l-am văzut într-o fracţiune de secundă, pentru că mi-am instalat un algoritm aleatoriu de memorie RA4HLM, care îmi “permite” să nu-mi aduc aminte tot ce văd. Trebuie să mai lucrez la el, pentru că mă păcăleşte. Ţine minte tot dar le ameţeşte ordinea la întâmplare. Pentru a părea mai uman. Ei..., mi-a plăcut. Apoi, am acordat atenţie folderului general în care se găsea fişierul: Arhive_Terra. Ceea ce am descoperit, a fost uluitor. Aristotel, Leonardo Da Vinci, Frank Sinatra, J Hendrix, Metallica, etc. Am văzut şi am ascultat toate creaţiile lor. Şi din motivul ăsta vreau să fiu om.
— Nu poţi...
— Hai că mă enervezi, sări robotul de pe banca pe care stăteam.
— Uite, încă e cald afară şi eu am transpirat, am spus descheindu-mi cravata.
— Păi... şi eu am transpirat...
— Da. Dar ai transpirat uniform, pe când noi, oamenii transpirăm mai mult la subraţul de pe partea stângă, din cauză că acolo este inima, care pompează din greu.
Robotul stătu 2 min în linişte. Cu ochii închişi. Nu se auzea nici un alt zgomot în afară de freamătul toamnei. “O fi adormit?”
— Gata. Am rezolvat. Ţi-am scanat organismul, am cântărit cantitatea de transpiraţie în funcţie de condiţiile atmosferice. Ai dreptate. Sunt aspecte pe care noi nu le luăm în seamă. Suntem perfecţi din punct de vedere fizic şi mental.
— Aha... Păi vezi? Noi suntem instabili psihic, şi mai avem şi defecte fizice. Minore, în marea majoritate a cazurilor, dar le avem. Deşi părem simetrici, nu suntem. Una din emisfere este puţin diferită de cealaltă. Avem urechile diferite ca mărime... uite, femeile au un sân mai mare decât celălalt. La fel e şi la noi la bărbaţii. Avem un coi mai mare şi unul mai mic.
— Ei...,
— Din punct de vedere mental, fizic şi al pregătirii intelectuale şi cunoştinţelor acumulate sunteţi supra-oameni. Roboţi. Noi suntem muritori, facem eforturi să ne amintim câte ceva, ne temem... lucruri pe care voi nu aveţi cum să le faceţi. Chiar dacă faceţi update de SO.
— Ba da. Le putem face, mai puţin faza cu muritul.
M-am ridicat de pe bancă gânditor “Cum să-i explic ăstuia că n-are cum să fie om? Că ei sunt roboţi şi noi suntem oameni?”
Imaginea Sofiei îmi apăru pe neaşteptate în minte. Frumoasă. M-am întors el.
— Ai idee cât de frumos miroase o floare?