— Treaba asta cu fericirea devine din ce în ce mai nasoală. Mi-a spus bătrânul vagabond pe care îl cunoşteam de mult timp.
Ieşisem din casă de vreo 40 de minute, după ce urmărisem întâmplător ştirile locale. Dormisem vreo trei ore în după-amiaza aia şi după încă vreo oră de ştiri, am ieşit afară din casă întrebându-mă cât am dormit.
Un singur cuvânt îmi rămăsese obsedant în minte de la ştirile vizionate recent: “FERICIRE” dar atmosfera din jurul meu nu arată deloc acest lucru. Revedeam imaginile de la canalele de ştiri. Focuri, accidente de circulaţie, maşini abandonate, un bărbat care fugea cu un televizor în braţe era filmat din elicopter.
Priveam în jurul meu. Imagini identice cu cele de la televizor. Oraşul era cufundat în întuneric şi era luminat doar de către focurile vagabonzilor fără case şi de farurile maşinilor ce treceau pe străzi.
“Cât dracu am dormit?” mă întrebam făcând la stânga pe o străduţă laterală, în încercarea mea de a scurta drumul către central oraşului. Era frig. Mi-am tras căciula pe ochi şi mi-am înfipt mâinile în buzunare pentru că uitasem mănuşile acasă şi am mers instinctiv prin întunericul nopţii.
Din când în când stradă se lumina de la farurile maşinilor care treceau pe lângă mine. Am ajuns la terenul de fotbal dintre blocuri. Apropiindu-mă am observat vreo opt persoane care stăteau ghemuite în jurul unui foc destul de vioi ce avea la bază nişte tocuri de geamuri. Cei nouă, vedeam acum foarte clar că erau nouă, deşi stăteau toţi în jurul focului, nu păreau a constitui un grup omogen.
Erau înveliţi în nişte pături de lână, pe care doi dintre ei, un bărbat şi o femeie care stăteau vis-a-vis unul de celălalt, şi le trăseseră până pe cap în genul arăbesc. Un tip stătea cu spatele la mine în fund şi îşi ţinea picioarele desculţe îndreptate către foc. Vreo trei femei în vârstă m-au ignorat total. De fapt, trecând pe lângă ei, am fost ignorat de întregul grup neomogen, în afară de un tip care, deşi stătea ghemuit, mă privea “de sus” trăgând cu sete dintr-o ţigară, şi de un puşti de vreo zece ani, care avea o freză tip castron şi ai cărui ochi mari mă priveau curioşi. Printre flăcările jucăuşe ale focului, se distingeau faţa murdară a copilului şi ochii mari. Nu mi-au adresat niciun cuvânt, ei înşişi nu vorbeau între ei. Doar sfidătorul a continuat să mă privească până am ieşit din raza lui vizuală. Mi-am întors de vreo două ori privirea în spate, de teamă că aş putea fi urmărit şi jefuit.
La un moment dat, luna a ieşit dintre nori şi a mai luminat puţin străzile. Mă îndreptam către primărie, al cărei sediu din cărămidă a fost terminat în 1875... “în stilul arhitectural Al Doilea Imperiu, o renaştere baroc, cu proeminente acoperişuri şi mansarde cu lucarne bogate, şi două etaje de ferestre Serlian peste un subsol urbanizat rustic.” mi-au sunat inexplicabil în minte cuvintele profesorului de arhitectură.
Cuvintele profesorului şi gândurile mele au fost brusc întrerupte de o frână urmată de o zgomot puternic. O maşină gri s-a oprit într-unul dintre felinarele ce străjuiau piaţa din faţa primăriei. Stâlpul n-a rezistat şi a căzut.
Am fugit înspre maşina gri ce zăcea strivită de stâlp, cu uşa pasagerului deschisă. Airbag-ul sărise iar şoferul nu făcea nici mişcare ca să iasă din maşină. În timp ce rupeam airbag-ul ce îmi bloca încercarea de a ajunge la centura de siguranţă, l-am întrebat dacă e ok şi dacă poate merge. Nu mi-a răspuns dar şi-a desfăcut singur centura şi a încercat să se dea jos din maşină ca şi cum eu n-aş fi fost jumătate peste el în maşină. M-am retras cât de repede am putut iar el a trecut pe lângă mine ca şi cum n-aş fi existat. Mergea rigid privind în gol.
— Ce mama dracului ai?
Tipul m-a ignorat complet.
— Hei, tu! Eşti surd mă? Ce dracu ai?
Era îmbrăcat într-un costum acum şifonat, avea cravata largă la gât şi cămaşa albă îi atârna ieşită din pantaloni. Se îndrepta tăcut spre primărie. Tot ce îi ieşea din gură era aburul format de ger. Părea că nu simte frigul de afară.
Mă uitam intrigat după el, când deodată a început să se facă tot mai lumina în jurul meu. M-am întors şi am privit în spate, exact la timp ca să văd cum un autobuz fără şofer se îndreptă în mare viteză spre mine. Am sărit peste capota maşinii gri din care ieşise tipul ce se îndrepta spre primărie. Autobuzul izbise tripla maşinii oprită în stâlp şi când trecu prin dreptul meu am văzut ca uşa autobuzului era deschisă şi şoferul cobora din mers. Autobuzul s-a înfipt în calul de marmură ce străjuia muzeul din apropiere, în timp ce şoferul autobuzului se izbea la rândul lui de asfaltul îngheţat al străzii.
*
Am plecat din piaţa din faţa primăriei gânditor. Văzusem două cazuri de nebunie instantanee fără nici o explicaţie. Mă gândeam la şofer şi la tipul în costum. Poate au fost concediaţi, sau au aflat vreo veste vecină cu nenorocirea, căci s-au purtat ca doi nebuni. Măcar tipul în costum a supravieţuit accidentului. Am pornit la stânga către sediul poliţiei deoarece era foarte aproape. M-am gândit că pe jos ajung mai repede decât să sun la 112. Cum am trecut de colţul străzii, în faţa secţiei de poliţie am văzut un grup de poliţişti cum încerca prin forţă să oprească un grup răzleţ de bărbaţi şi femei. M-am apropiat şi atunci am văzut că aceşti “răzleţi” aveau exact acelaşi comportament precum cei doi şoferi şi chiar aceeaşi lipsă de reacţie la stimuli externi.
*
— Hai noroc domn’ profesor! Am spus eu suflându-mi în pumni ca să mă încălzesc.
— Salut M. Mi-a răspuns profesorul privind în gol. Stătea alături de doi parteneri de stradă lângă un butoi în care ardeau câteva lemne şi haine vechi.
Am făcut un semn de salut din cap către ceilalţi şi m-am apropiat de foc. Profesorul era îmbrăcat cu o haină groasă încheiată în faţă cu 4 nasturi şi avea gulerul ridicat. Nu avea căciulă şinu cred că-l văzusem vreodată purtând una. Cei doi îşi împărţeau în linişte o sticlă de vodcaiar la un moment dat îi întinseră sticla şi profesorului, dar acesta nu-i băgă în seamă. Se uită atent la foc de parcă ar fi fost primul pe care l-ar fi văzut în viaţa lui.
— Ce naiba se întâmplă Profesore?
— Toată lumea va fi fericită.
M-am uitat la el crezând că îşi bate joc de mine, dar el stătea impasibil şi privea focul cu o privire goală de sentimente său interes. Era un om tăcut în general şi de vreo douăzeci de ani de când îl cunoşteam doar de două ori l-am auzit vorbind mai mult de trei minute. Prima dată în decembrie 1989 odată cu Căderea zidului Berlinului şi a doua oară în aprilie 2005, la câteva zile după ce a murit Papa Ioan Paul al II-lea.
De fiecare dată mi-a vorbit despre importanţa evenimentului sau despre istoria lui. Despre cauze, efecte şi implicaţii, despre decădere şi măreţie. Poate că doar de două ori am avut eu timp să stau mai mult cu el. Era un erudit eşuat. Fusese profesor universitar dar de două decenii dădea consultanţă pe stradă. Mai corectă câte un cv, mai dădea câte un sfat sau făcea mici traduceri. Mulţi dintre cei cărora le-a oferit ajutor au reuşit. El nu. După cădere nu mai urmat un urcuş. Nu cred că a mai vrut dar exista şi varianta să nu mai fi putut.
— Mda. Fericită şi dă cu capul de stâlp. Am zis eu neştiind dacă vorbea serios sau nu.
— Ai auzit de CDF?
— Nu.
— Mai bine.
— Poate... ce-i CDF?
— Centrul de Feri... nu i-am auzit ultimul cuvânt, dar am ştiut exact ce vroia să spună. Văzusem la ştiri şi, deşi îmi rămăsese în minte doar unul, ştiam cumva că mai erau două cuvinte ”Centrul de Fericire!”.
Am revăzut ştirea pe scrolul de culoare galbenă care se derula în continuu, obsedant, purtând doar 3 cuvinte:
“FERICIREA PROVOACĂ HAOS!” Iar apoi, ştirista blondă cu decolteu obraznic relata tern: “... deşi până mai ieri reprezenta speranţă, CDF provoacă haos. Toţi cei care îi trec pragul se transformă în zombi. Deşi preţul pentru fericire este destul de mare, mii de cetăţeni îşi cumpără fericirea care îi transformă. Oraşul a fost împânzit de CDF-metre, unde contra unei sume apreciabile orice cetăţean îşi poate lipi ochiul de cameră cu laser care îi va rescrie opţiunile personale şi va face posibilă fericirea în momentul în care te vei gândi că vrei să fi fericit. Efectul este foarte puternic şi permanent, iar în momentul în care te gândeşti la fericire, tot ce este fizic în jurul tău dispare. Oamenii trăiesc fericirea atât de intens încât pierd legătura cu realitatea.”
— Domn’ Profesor... te-ai duce la CDF dacă ai avea bani? L-am întrebat gânditor, mai mult pentru mine.
— Nu. Eu sunt fericit. La fel ca Cioran, am preferat să duc o viaţă de parazit decât să mă distrug lucrând.
— Asta înseamnă fericirea domn’ Profesor? Să abandonezi o situaţie profesională şi materială, o familie cu copii buni şi să trăieşti pe stradă?
— De ce nu? Şi apoi... ce-i FERICIREA? Apoi a tăcut, semn că discuţia noastră s-a încheiat.
*
Am plecat abătut fără o ţintă precisă. “Ce-i fericirea? De ce ne dorim să fim fericiţi?” Mi-aş fi dorit ca profesorul să fi vorbit mai mult. Dar poate că nu era nimic de povestit. Din fragedă pruncie, de când conştientizăm cât de cât ce se întâmplă cu noi, ne dorim să fim fericiţi. Nu ştim de ce, nu întrebăm. Doar că aşa ni s-a spus, fără să ni se explice de ce să ne dorim să fim fericiţi. Şi toată viaţa căutăm fericirea. Uneori o găsim sau ni se pare că o găsim. Dar nu ştim exact dacă am găsit-o. Nu ştim dacă ce trăim este cu adevărat fericire. Nu ştiu cât trecuse, hoinăream pe străzile întunecate ce se luminau doar din când în când de la lumina farurilor. În dreptul unui CDF-metru mi-a atras atenţia o tânără care era îmbrăcată în balerină. Avea părul strâns în coc, poante şi tutu roz. Stătea rezemată de partea din spate a aparatului.
“Îţi mulţumesc pentru că mă faci fericită.” Îi spunea unei folii de plastic cu bule. Probabil că în mintea ei trăia vreo poveste de dragoste împreună cu vreun prinţ în vreun castel medieval uitat de lume. Sau... cine ştie. Cui îi păsa? Mie nu.
“Cât costă fericirea la CDF?” mă întrebam în timp ce am văzut un Lexus negru parcând lângă bordură în dreptul CDF-metrului.
Din el a coborât o femeie frumoasă, îmbrăcată într-o haină de blană albă scurtă, cu fustă, ciorapi şi pantofi albi. Era distinsă, avea un aer “bogat” şi mirosea a parfum scump. Nu mi-a acordat nici o atenţie. Nici mie şi nici balerinei cu folia ei cu bule cu tot. Din portofel a scos un card platinat şi s-a îndreptat spre CDF-metru. Şi-a trecut mâna prin părul blond plin de bucle mari, a tras aer adânc în piept şi a întins cardul pentru a-l introduce în CDF-metru. Brusc a căzut pe trotuarul rece şi îngheţat.
“Ce păcat, n-ai apucat să fi fericită...” trecând mai departe şi privind spre corpul superb al blondei bogate. După cinci paşi m-am oprit. “Ce-ar fi dacă...?”
N-aş fi avut niciodată bani pentru a cumpăra fericirea, aşa că m-am întors, am ridicat de jos cardul blondei şi l-am introdus fără ezitare în aparat.
“VĂ ROG SĂ VĂ APROPIAŢI CU OCHIUL DE VIZOR PENTRU A PUTEA ÎNCEPE SCANAREA.”
Am lipit ochiul de vizorul cu protecţie din cauciuc moale. Am zărit raza de culoarea curcubeului cum îmi inundă ochiul. Am vrut să închid ochiul, instinctiv, dar culorile mirobolante m-au făcut să-l ţin deschis.
Un sunet plăcut şi mesajul “PROCEDURĂ EFECTUATĂ CU SUCCES.” mi-au dat de înţeles că era gata. M-am oprit în faţa unui magazin şi m-am privit în vitrina cu geam oglindă. Mi-am pipăit faţa, mi-am ridicat pleoapele, m-am privit atent şi întrebător în ochi.
“Sunt fericit?”