— Hai, du-te acasă. Ești beat!
— Crede-mă! Îți spun adevărul.
— Haide, du-te acasă!
— De ce ești măgar? Măcar ascultă-mă.
Trase o dușcă zdravănă dintr-o sticlă de votcă și își lăsă capul în jos, parcă resemnat. Eu îl priveam cu ochii mijiți, așa cum faci atunci când te uiți la un videoclip de calitate proastă sau la un efect de blur aplicat la tv pe fața unor persoane a căror identitate se dorește a fi protejată.
Printre gene ai impresia că imaginea devine mai bună, de o calitate superioară și îi poți distinge chipul. Uitându-mă la el, mă întrebam dacă nu cumva am luat-o razna. Tipul nu părea întreg la minte dar nu în felul periculos, violent. Se așezase lângă mine fără să mă întrebe și se apucase de vorbit, incoerent.
Tot fără să mă întrebe.
— E ca orice bandă rulantă de la fabrică, doar că nu există nici un fel de tehnologie, mai modernă sau mai învechită. Totul curge de la sine. Cam cum e la Disneyland pe canalele pe care se merge cu barca. Doar că aici în loc de apă este un fum dens și în loc de bărci e un fel de placă de surf.
— Mda, și marmota învelea ciocolată în staniol.
— Nu, marmota e doar în reclame. Iar umorul tău e de căcat. Își mută sticla în mâna stângă și cu dreapta se scărpină zdravăn la ceafă. Nu ești prea vorbăreț ș nici nu-ți place să asculți.
— Mda, cu vorbitul o s-o iau mai încet, pentru că mă incomodează protezele, dar de ascultat sunt în stare.
— Ai urcat vreodată pe Muntele Norilor?
— Am încercat, dar…
— …dar n-ai reușit. Și nu te-ai întrebat de ce n-ai reușit? De ce te rătăceai mereu și de ce tocmai atunci când credeai că ai găsit drumul care urcă spre vârf, după câțiva metri de mers prin perdeaua de nori ce atinge pământul realizai de fapt că drumul coboară?
Nu aveam nevoie de un efort prea mare de memorie pentru a retrăi nenumăratele încercări pe care le făcusem pentru a ajunge în vârful Muntelui Norilor. Toate eșuate. Anii întregi în care priveam norul ce acoperea vârful muntelui și care nu dispărea niciodată. Nici iarna, nici vara, soare sau ploaie, dimineața sau seara.
— Mi-a expirat timpul?
— Nu cred. Oricum nu-i treaba mea. Eu sunt înger. Pricepi?
Am reușit să-i surprind privirea și să văd dincolo de ochii lui negri în străfundul minții. Părea sănătos la cap.
— Unde-ți sunt aripile, de ce ești negru și cum de te văd?
— Mda, asta încerc să-ți explic de jumătate de oră.
Întrebarea mea venise firesc, fără să staționeze în procesul de gândire prea mult. Am lăsat lopata din mână, mi-am scos căștile din urechi și din doi pași ostoiți am fost lângă el. Vârsta își spuse părerea ei, pulsul meu urcă cu vreo 10 unități iar suflul mi se îngreună. M-am așezat pe iarbă lângă el la marginea unei pietre funerare frumos lucrată din marmură. În partea de sus, crucea era încadrată de doi îngerași bucălați. Am ciocănit cu degetul în îngerașul din dreaptă făcându-l să-și ridice privirea.
— Uite, vezi? Așa arată un înger. Mic, alb, cu părul lung, burtos dar delicat în același timp, nu ca tine înalt cât gardul și negru ca ... Nu era foarte negru, dar în comparație cu marmura albă a pietrei funerare, părea ieșit direct dintr-o mină de cărbuni.
— Hai stai jos lângă mine și lasă-mă să-ți povestesc. M-a întrerupt el făcându-mi semn cu sticla. De ce sapi singur?
— Nu mă grăbesc. Nici nu pot la cei 72 de ani ai mei. În momentul în care termin de săpat atunci apare și mortul.
Pricepi? Nu moare omul până nu-i gata groapa. Eu sap în liniște, în funcție de cât mă țin puterile și în funcție de starea de sănătate. Uneori îmi ia să sap o groapă chiar și o lună, o lună si ceva. Mai ales iarna.
— De ce nu îți mai iei un ajutor?
— N-a fost nevoie. Sunt gropar de… 58 de ani, dar nu am simțit niciodată că ar mai trebui încă unul. Cum ți-am spus, nu moare nimeni până nu-i gata groapa.
*
De dimineață, pe la ora 11, l-am văzut cum intră în cimitir și se așează pe soclul unei pietre funerare de lângă groapa pe care începusem s-o sap de 3 zile. Abia scăpasem de stratul de iarbă format din rulouri de gazon aliniate cu mare grijă și intrasem vrei 10 centimetri în cernoziomul negru și moale. Nu i-am răspuns la salut, doar l-am urmărit cu coada ochiului ca să văd ce intenții are. Nu-mi era frică de moarte dar cum el era destul de afumat, am ales să fiu prudent. Nu aveam chef de vreo mână ruptă sau ceva zile de spitalizare.
S-a așezat, a tras o dușcă sănătoasă din sticlă și a început să povestească. Fără nici un fel de introducere.
— Chestia asta cu: Fii diferit! e o mare prostie. O glumă nesărată care îți este fluturată în față cu orice ocazie dar care de fapt nu înseamnă nimic. Uite! Eu sunt diferit. Mai diferit ca mine nu există. Dar nu-mi ajută la nimic, iar faptul că am ieșit așa dintr-o eroare nu mă încălzește cu nimic.
Chiar și zânele mai greșesc, deși până acum ceva timp în urmă mi se părea imposibil. Cum mama naibii să fie eroare pe banda de făcut îngeri? Cine pula mea a mai auzit de erori la fabrica de îngeri și cine pula mea a mai pomenit un înger negru?
M-am străduit omule, m-am străduit, dar cred că vaca aia mi-a greșit nu numai culoarea. Mi-a futut toată existența. Menirea mea de înger… Ești purtat de banda rulantă și aștepți ca toate cele treisprezece ursitoare să-și facă numărul cu baghetele lor magice. Da mă, nu te holba! Există și arată cam ca alea pe care le aveți voi în benzile desenate. Și ursitoarele și baghetele. Te doare-n pix. Operațiunea e simplă, nedureroasă. Nu ai de ce să-ți faci griji, doar au făcut-o de milioane de ori, nu? Miliarde chiar.
Tu-i morții… Bă, îmi vine să-i sparg fața lu’ aia. Auzi tu, să te scarpini în cur cu bagheta pentru luciu.
Băi, sunt alb pe dinăuntru! Dar nu contează. Că te scot de pe bandă așa buimac și rebut cum ești și te bagă în sala de retușări. Pe naiba. Acolo ți se taie aripile, care îți sunt introduse într-o mașină de mărunțit și fărâmițate pentru a nu mai putea fi refolosite. De la praful rezultat se formează norii din vârful Muntelui Norilor. Apoi ești introdus într-un fel de spălătorie automată care te face vizibil pentru oameni. Și inutil aș putea adăuga. De-aia mă vezi. Și nu numai tu.
Am încercat să-i rog să mă recicleze, dar un deștept din ăla cu tron format din norișori violet, mi-a spus că-s defect și la mansardă. Cică să merg pe Pământ și să fac fapte bune. Până m-or chema ei. Și am voie doar la două greșeli. La a treia sunt mort. N-am greșit decât de două ori și apoi m-am liniștit. Am încetat să încerc să fac bine pentru că exista riscul ca s-o dau în bară. Când am făcut prima greșeală nici nu mi-am dat seama ce s-a întâmplat.
— Când s-a întâmplat asta?— Azi, pe la 9. Buimac de supărare dar hotărât să dovedesc de ce sunt în stare, m-am oferit să ajut o femeie în vârstă. Adică să-i car bagajul până acasă. Of, dacă nu mergea așa de încet.
I-am și spus: Hai mamaie că se pune semaforul!... Am ajuns în ultima clipă. Se făcuse roșu la pietoni. În fața mea un tip cu servietă. În dreaptă, bătrâna. Deja lumea se înghesuia și mă împingea din spate. Am vrut să mă întorc să le spun să nu mai împingă și am nimerit cu nasul în pana de păun pe care cu mândrie o purta bătrâna la pălărie. Auzi tu, de parcă ar fi fost Elisabeta. Cine mama naibii mai poartă pană la pălărie în 2015?
Nu am apucat să clipesc. Am strănutat puternic și, cum aveam bagajul ei în mână, am închis ochii și am înclinat capul în față. Gest reflex, omule. Reflex pe naiba. I-am dat un cap în ceafă omului din fața mea care s-a dezechilibrat și a nimerit în fața camionului de gunoi care l-a făcut terci. Înțelegi mă? Terci.
Și atunci s-a auzit, sau poate că doar eu am auzit, „UNU!” venit de undeva din înaltul cerului. Am înțeles că prima greșeală fusese săvârșită cu brio. Am ridicat din mână resemnat și m-am întors către bătrână ca să-mi continui misiunea, deși eram ferm convins că o să-mi refuze ajutorul.
— Cum adică ar fi fost?
— Păi da. Că nici ea nu mai e. Valiza pe care o scăpasem din mână o lovi pe babetă la gleznă și aceasta se întinse pe jos și începu să urle cât o țineau plămânii. Că aoleu, că ticălosule, că m-ai schilodit… până n-au mai ținut-o. Cred că de la șocul vizual i s-a tras. Și atunci am auzit: „DOI!”.
Am fugit văzând cu ochii până am nimerit într-un bar. M-am amețit bine și am luat și la pachet. Am rătăcit dezorientat și mai spus pe stradă la unul, altul: Vezi că o să ajungi cineva! Nu abandona! Schimbă-te! E greșit drumul! Dar de fiecare dată am fost luat în râs sau chiar alungat cu șuturi în cur.
— Știi tu?...
L-am lăsat să povestească vrute și nevrute participând foarte rar și contribuind foarte puțin la conversație. M-am ridicat de lângă el și m-am reapucat de săpat. Încet, meticulos dar cu voință mare, până seara târziu. Nu l-am văzut sau auzit când a plecat și am crezut că n-o să-l mai văd vreodată. Eu știam un singur lucru.
Groapa trebuia terminată.
*
A doua zi pe la ora 17 groapa era gata, dreptunghiulară, cu pereții drepți, 2/1/2m conform regulamentului. În partea nordică a peretelui gropii, la vreun metru jumătate de suprafață, începuse să se infiltreze apa. Fiind pământul moale săpatul decursese destul de ușor, dar acum picioarele scării pe care o foloseam ca să ies din groapă se afundau în mocirlă. În momentul în care scara alunecă, am simțit o mână puternică cum mă prinde de cot împiedicându-mă să cad. Îngerul negru revenise.
— Deci chiar avem fiecare câte un înger?
— Normal.
— TREI!
Nu văzu lovitura. Lopata din mâinile mele, mânată de toată forța celor 58 de ani de săpat, crăpă capul îngerului de culoare neagră. Un sunet precum gongul de le meciurile de box și corpul inert se întinse cât era de lung în iarbă. Un firicel de sânge îi apăruse în colțul gurii în timp ce iarba de sub capul lui se înroșea cu repeziciune.
L-am apucat de picioare și am început să-l târăsc până la groapa proaspăt săpată. Nu era foarte greu, dar cum distanța era mică, am reușit să-l arunc înăuntru cu fără prea mare efort. Căzu cu fața în sus, cu mâna stângă prinsă sub trup. Uitasem să-i închid pleoapele și acum mă privea cu ochi goi, mirați.
— Ce te uiți așa? Nu ți-am spus? Nu moare nimeni până nu-i gata groapa.