Stăteam tăcut în holul mare şi luminos, lângă bagajul constând în două genţi de dimensiuni mici spre medii. Uşa de la intrare era deschisă şi un curent de aer aproape insesizabil parcă mă trăgea afară din casă.
Ea stătea rezemată de dulapul de haine şi se uita la mine cu ochii mari deschişi. Nu era tristă, sau nu arăta. Mai degrabă indiferentă. Fuseseră doi ani frumoşi şi fericiţi, la fel cum fuseseră şi cei doi dinaintea lor, şi cei doi dinaintea lor…
Fuseseră aşa de frumoşi încât nici nu ştiam dacă îmi părea rău că plec sau mă bucuram.
Ne obişnuiserăm cu “Sentinţa” aşa cum fusese denumită iniţial de către cei care încă se opuneau. La început, când a fost adoptată, lumea a fost indignată şi nemulţumită. Au protestat zile întregi, s-a dezbătut în presă şi la tv, s-au răsculat organizaţiile şi cultele. “Fericirea omului este primordială pentru conducerea ţării.” A fost unul dintre argumentele forte ale Guvernului. Celor mai înverşunaţi li se răspundea simplu printr-o singură întrebare:
“Vrei să fi fericit?
Da.” şi aici se încheia disputa.
“Nu ştim dacă acesta este răspunsul, dar într-o societate guvernată de legi, poate că a venit vremea să legiferăm şi fericirea.” Apoi a apărut 4Play – Legea fericirii.
Asta se întâmpla acum zece ani.
— Ai ţinut la mine? mă întreabă ea încet.
— Da. Mai mult, te-am iubit.
— De ce m-ai iubit? Şi de ce foloseşti timpul trecut?
— Ce-ţi pasă? Te-am iubit şi gata. Simplu, sincer şi tu ai simţit asta. Şi am folosit trecutul pentru că acum urmează alţi doi ani.
— Ai dreptate. Tu ai mereu dreptate. Mi-a spus ea zâmbind şi sărutându-mă pe obraz.
*
Am ieşit în stradă şi m-am uitat după un taxi. Zâmbeam și eu. “Nu m-am certat niciodată cu nimeni în ultimii zece ani. Am avut noroc. Legea a fost promulgată la patru zile după ce împlinisem vârsta legală specificată printre altele în cele treizeci şi ceva de pagini. Am intrat în primul val, de teste. Apoi, având o rată de succes de 92%, legea a devenit obligatorie. Doar pentru cei care nu se aflau deja într-o relaţie stabilă şi pe care nu vroiau să o termine. Statul oferea sprijin financiar suficient şi locuinţe pentru ca acestea să nu devină o problemă şi mai apoi motiv de neînţelegeri.
Am citit e-mailul securizat ce conţinea destinaţia mea viitoare pentru următorii doi ani, am urcat în taxi şi i-am spus şoferului să mă ducă la hotelul de lângă parc. Aveam la dispoziţie 24 de ore ca să mă prezint la nouă locuinţă. Avusesem noroc. Noua mea locuinţă era la doar două străzi de hotel, aşa că m-am gândit că voi petrece câteva ore singur. Ca un fel de duş scoţian ce avea să mă aducă în starea aceea minunată a începutului. O resetare pentru un nou start în fericire.
Există în toată lumea zeci de perechi potrivite care nu se întâlnesc niciodată. Zeci de persoane care deşi sunt compatibile în procent foarte mare, nu se întâlnesc niciodată, sau chiar dacă se întâlnesc, poate nu au curajul să se cunoască, dar de cele mai multe ori nu realizează că trebuie să se cunoască. Prima impresie este de cele mai multe ori înşelătoare.
În acest proiect al fericirii, prima impresie este principalul duşman în calea unei relaţii fericite. Este nevoie de mult mai mult pentru a conştientiza faptul că eşti compatibil cu un el sau cu o ea. De câte ori nu am văzut pe stradă, în autobuz, sau într-o cafenea, o fată sau un băiat care ne “fură inima”. Dar de cele mai multe ori nu am făcut nimic în sensul ăsta. Astea au fost unele din motivaţiile mai detaliate ale iniţiatorilor legii. „4Play”. Aşa au denumit-o, iar numele se potrivea de minune cu situaţia dată. Relaţia dura fix doi ani, doar atât cât să fie plăcut.
Exact ca un preludiu.
*
Întins în patul imens de două persoane din camera de hotel, citeam detaliile e-mailului securizat. Tot felul de informaţii despre persoana cu care aveam să-mi petrec următorii doi ani. Probabil că şi respectiva făcea acelaşi lucru în acelaşi timp. Dacă n-o făcuse deja.
De obicei deschideam acest e-mail doar după ce părăseam apartamentul în care locuisem. Mi se părea destul de corect faţă de ultima „Ea”. O singură dată o ea mă rugase să ne uităm împreună la viitorii noştri parteneri. A fost fain.
Am lăsat telefonul din mână şi m-am întins pe spate cu mâinile sub cap, zâmbind. Am făcut o recapitulare destul de amănunţită a ultimilor zece ani. Mi-am amintit nume, situaţii şi evenimente, onomastici, experienţe şi aventuri. Totul a fost perfect. Nici o “zi întunecată”.
Am intrat în baie pentru a-mi face toaleta intimă. Îmi crescuse puţin părul pentru că neglijasem. Primul semn că trebuia să se termine o relaţie şi să înceapă alta. În toţi aceşti ani am învăţat să recunosc semnele de blazare chiar de la primele lor apariţii, când ele sunt doar nişte lucruri nostime dar care în timp se transformă în motive reale de ceartă. Nu mai era necesar să mă uit pe calendar. Ştiam când se apropia împlinirea celor doi ani, doar că mulţumită legii nu treceam peste.
Aveam 31 de ani şi eram deja la a cincea relaţie perfect fericită. O începeam pe a şasea.
*
— Clara Jane?
— Da M.
Am rămas tăcuţi privindu-ne reciproc, cu admiraţie. Ea a făcut o piruetă lentă şi a izbucnit în râs.
— Arăţi mai bine decât în poze. Mi-a spus ea după ce s-a oprit din râs.
— Mulţumesc.
— Pentru puţin. Dar nu-mi făceam griji. Ne-a ieşit 96. A șoptit suav și mi-a făcut din ochi.
— Cel mai mare de până acum. Hai să-ţi arat casa. Facem un tur rapid de familiarizare şi apoi…apoi facem ce vrei tu, dar nu ne futem. Avem timp suficient pentru asta. Sau mai bine mă inviţi în oraş, la un local select şi încerci să mă cucereşti. Ba nu. Vei fi invitatul meu, deci eu aleg locul, iar tu…te rog să ignori faptul că sunt deja cucerită. Termină ea într-un râs cristalin.
Deşi casa era destul de mare, turul de familiarizare dură puţin şi fu încântător. Era o clădire veche în stil Art Nouveau ce fusese renovată cu câţiva ani în urmă şi pe care Clara J. o cumpărase cu doar două săptămâni în urmă. Vechiul şi noul se îmbinau plăcut iar ea avea destule cunoştinţe în domeniu pentru a-mi explica pe scurt câte ceva despre vitraliile colorate şi despre picturile ce reprezentau femei parcă desprinse de pe cărţile de joc. Mi-am lăsat bagajele la uşă dar nu m-am sinchisit de ele. De undeva apăruse o menajeră asiatică şi tânără care la indicaţii scurte avea să le aşeze la locul lor. În dormitorul nostru.
Clara J. era mai plăcută decât îmi păruse la prima vedere. Bronzul proaspăt şi tonurile de maro din maioul decoltat şi din pantalonii mulaţi se potriveau perfect cu părul castaniu, scoţând astfel în evidenţă ochii albaştri. Nu aveam nevoie de mult timp pentru a-mi da seama că îi mergea mintea bine de tot. Frumoasă şi deşteaptă. Era începutul perfect pentru o relaţie perfectă.
*
A condus ea, fiind foarte atentă la drum şi respectând absolut toate regulile de circulaţie. Eu stăteam tăcut în dreapta admirând-o. Avea frumuseţea unei femei de 35-40 de ani. De sub fondul de ten atent aplicat, riduri fine se iţeau în colţul ochilor, în dreptul gropiţelor din obraji şi în jurul gurii. Privind-o am realizat că nu fusesem atent la vârsta ei distras fiind de frumuseţe, trupul înalt, atletic şi sânii siliconaţi 34 Dublu B.
— O să ai timp să îi atingi. Şi da, sunt silicoane. Mi-a zâmbit ea înţelegătoare.
Am zâmbit şi eu încurcat şi mi-am îndreptat privirea spre drum. În faţa noastră priveliştea era magnifică. Drumul de coastă de pe marginea oceanului ce şerpuia tăcut ne ducea către un restaurant construit pe un ponton. După vreo cinci minute am ajuns într-o piaţetă pavată cu pietricele mărunte. Ea a parcat cu precizie maşina chiar la intrarea în restaurant.
A coborât din maşină expunând la vedere un picior lung şi bine lucrat pe care filipinezul îmbrăcat în grena ce s-a înfăţişat prompt lângă portiera ei l-a admirat cu coada ochiului. Eu am ţâşnit din maşină încercând să fiu un gentelman dar ea a fost mai rapidă şi din câţiva paşi, făcuţi pe vârfuri pentru a-şi proteja sandalele albe, era pe trotuar.
— Te rog să ai grijă să n-o zgârii. Mulţumesc. i-a aruncat zâmbitoare peste umăr filipinezului care deja se instalase la volanul DB9-ului model 2006.
— Bine aţi venit în Paradis! ne-a congratulat un ospătar elegant şi frumuşel Permiteţi-mi să vă conduc.
Pontonul care ne ducea către restaurant intra vreo 50 de metri în ocean. Era luminat difuz pe ambele părţi cu becuri rotunde ce îl făceau să arate ca o pistă de decolare. În capăt se lăţea enorm găzduind două case mari fără pereţi şi cu acoperiş din stuf înconjurate de terase. Zona de lounge cu canapele comode, saltele şi perne arăbeşti era discret delimitată de zona de dining.
— Doriţi să serviţi masa?
— Da. Mulţumim.
— Mai aşteptaţi pe cineva?
— Nu. Doar noi doi.
— Ok. Atunci să fie romantic. a mai zis ospătarul frumuşel făcându-ne discret cu ochiul şi ne-a condus într-un colţ mai retras al terasei la o masă cu două scaune.
— Dacă ai dorit să mă impresionezi, felicitări, ai reuşit. I-am spus cu jumătate de glas răsfoind meniul şi apoi privind-o fix în ochi.
Ea m-a privit cu dragoste şi mi-a zâmbit afirmativ.
— Doriţi să comandaţi? ne-a întrebat politicos ospătarul întrerupându-ne flirtul.
— Da. Pentru mine doar o omletă cu caviar şi french toast, iar pentru partenerul meu un Châteaubriant cu cartofi noi cu ierburi la cuptor şi sos Béarnaise.
— Oui Madame.
— Ce vin bun ne recomanzi?
— Aş simplifica lista la doar trei sau poate patru vinuri ce se potrivesc de minune cu meniul comandat. Chateau Lafite din 1999, Charmes-Chambertin Grand CRU din 2002 un an foarte bun, Les Amoureuses, Chambolle - Musigny Premier CRU 2000 şi cu voia dumneavoastră dar nu cel din urmă Quinta do Noval : Nacional Vintage Port din1994.
— Ok. I-am răspuns eu încurcat cu accent lung pe o.
— Les Amoureuses a intervenit Clara salvatoare întinzând mâna peste masă şi atingându-mi degetele.
— Oui Madame.
*
Soarele abia apusese şi împrăştiase în urma lui o atmosferă feerică. Cerul de un bleu marin deschis se transforma în portocaliu, roşu şi galben la orizont. Câţiva nori albicioşi erau lipiţi tot acolo neîndrăznind să se mişte. Briza oceanului abia se simţea. Muzica de fond, un Soft Jazz spre Vintage Cafe, ne încânta în surdină. Servisem mâncarea în tăcere. În tot acest timp ne-am privit continuu. Făceam pauză doar cât să strecurăm rapid bucăţi mici de mâncare în gură. Urselle ne cânta despre o ploaie violetă pe muzica adaptată şi versurile lui Prince.
— Am 41 de ani, sunt actriţă de filme pentru adulţi şi câteodată mă apucă nebunia din senin. A risipit ea tăcerea privindu-mă galeş pe deasupra paharului cu vin. Da-mi trece repede.
— E bine de ştiut. Şi-mi place că eşti directă. Dar nu ţin minte dacă ai menţionat sau nu lucrurile astea în cv.
A râs puternic poate şi sub influenţa vinului roşu.
— Ştii, am făcut sex pentru câteva vieţi de aici încolo.
Am început devreme pe la 13 ani. Rebelă. Sugeam puli oriunde şi oricui îmi oferea ceva la schimb. Haine, teme, mâncare, bani de film, o plimbare cu bicicleta. Eram cea mai populară deşi nu eram cea mai frumoasă. În industrie am intrat devreme, la 16 ani şi un pic.
Mi-am falsificat actul de identitate şi pentru că nu aveam bani am plătit cu sex oral. O bună perioadă de timp. Nu prea arătam a 18, dar m-au acceptat pentru că aveam sânii mici. Sunt destui cărora le place aşa, şi am făcut două filme într-o săptămână.
Apoi am vrut să mă las. Intrasem în depresie. Toate găurile şi muşchii feţei mă dureau. Ultimele secvenţe le-am turnat plângând drogată şi sub ameninţarea că n-o să mai pun piciorul în industria asta niciodată.
S-a vândut bine filmul întrucât erau lacrimi reale. De durere.
Un negru cu pula mare mi-a făcut o fisură anală de toată frumuseţea. Au fost nevoiţi să întrerupă filmarea şi să sune la ambulanţă. Au lăsat scena aia la montaj şi am înţeles că s-a vândut foarte bine pe piaţa BDSM. Nemernicii.
Am stat două săptămâni numai pe burtă blestemându-mă şi jurându-mi că mă las de pornografie şi mă angajez vânzătoare la supermarket. În ultima săptămână de spitalizare, cu rozeta nou nouţă şi cu gânduri bune de îndreptare şi revenire pe calea cea bună, m-a vizitat o colegă de meserie căreia îi căzusem cu tronc.
Aria.
Ea fusese cea care sunase la salvare după ce sărise să-i scoată ochii negrului cu pula mare.
„Animalule, nu vezi că-i încă un copil?”
N-a reuşi decât să-l zgârie pe piept şi s-a ales cu o buză spartă.
Mi-a adus un buchet mare de flori albe de câmp şi o plasă de mere verzi. Şi un cec cu o sumă de bani indecent de mare pentru ce ştiam eu la vremea aia. Cu cecul în mână, stând încă pe burtă, am spus adio carierei de vânzătoare care se încheiase înainte de a începe.
M-a luat în gazdă la ea, pentru că ai mei mă alungaseră de acasă când au aflat cauza intervenţiei medicale.
Tata era pastorul comunităţii iar mama era şefa comitetului de femei. Ţinuseră piept zvonurilor ce le ajungeau la urechi cum că aş fi o uşuratică. Dar asta era prea mult pentru ei.
Tot Aria m-a învăţat mai apoi cum să-mi încălzesc rozeta ca să nu se mai rupă, cum să sug pula mult şi fără să mă doară fălcile, care sunt poziţiile cele mai comode, care sunt cele mai plăcute şi în care să pot să-mi dau drumu’.
M-a învăţat cum să mă îmbrac, cum să mă machiez ca să nu arăt ca o târfă, cum să mă port, cum să cheltui doar atât cât e nevoie ca să mă simt bine, cum, cât şi unde să economisesc şi mi-a spus povestea ei cu drogurile şi centrele de reabilitare determinându-mă să rezist acestei tentaţii. M-a obligat să citesc, să mă instruiesc şi m-a înscris cu forţa la liceu şi mai apoi la facultate.
M-a bătut de două ori bine de tot, prima dată când am vrut să mă mărit pentru că mă îndrăgostisem de un şoarece de bibliotecă şi a doua oară când am vrut să renunţ la facultate pentru că eram prea ocupată cu filmările şi nu aveam timp de cursuri, seminarii şi examene.
Tot ea mi-a explicat legea 4Play şi tot ea m-a determinat să mă înscriu în program.
”Ai patruj de ani de acum. E timpul să simţi şi tu ceva. Că de pulă oi fi sătulă. Îţi promit că va fi un băiat bun care te va iubi, ce vorbesc eu, te va diviniza. E drept doar pentru doi ani. Dar vor fi doi ani minunaţi. Poate cei mai frumoşi pe care i-ai trăit până acum. Ai încredere în instinctul mei de curvă bătrână. Nu trebuie să-i spui ce meserie ai. Chiar dacă îţi va spune că eşti prea largă pe ici şi pe acolo. Eventual te poţi opera. În vremurile astea în câteva zile eşti ca nouă. Trebuie doar să fi naturală. Să fii tu.”
A murit acum trei luni de cancer.
„Să nu plângi după mine şi să nu porţi doliu. Şi când vrei să-mi dai de pomană câte ceva, fute-l bine pe unul care n-are bani. Că tare mi-a mai plăcut pula.”
Astea au fost ultimele ei cuvinte.
Moartea ei mi te-a scos în cale. Trebuia să intru în program acum trei luni cu altcineva. Deşi noi doi aveam cel mai mare scor de până acum, tu erai încă ocupat iar eu mă grăbeam. Nu mă gândeam că ar face diferenţa câteva puncte în minus. Acum mă bucur că nu m-am grăbit. Şi într-un fel meschin pot spune că mă bucur pentru că a murit la timp. Şi ştiu că dacă m-ar auzi nu s-ar supăra.”
*
Până la răsăritul soarelui n-am scos un cuvânt.
Clara a vorbit sinceră cu ea şi cu mine, pe un ton calm fără regrete. Ne-am mutat între timp în zona de lounge şi ne-am cuibărit îmbrăţişaţi într-un fotoliu imens făcut parcă pentru doi. Pentru noi doi. Chelnerul cel frumuşel ne-a adus o pătură de caşmir şi ne-a învelit discret.
Am ascultat atent confesiunea femeii de 41 de ani, am trăit alături de ea momentele şi experienţele împărtăşite iar atunci când soarele s-a ridicat deasupra liniei orizontului eu simţeam în stomac o senzaţie binecunoscută pe care o retrăiam cu plăcere la fiecare doi ani şi pe care o aşteptam din nou cu jind.
Fluturi în stomac.