— Tu-ţi morţii mă-tii de alarmă! am strigat eu sărind din pat cu mâinile la urechi.
Sunetul ascuţit, asurzitor m-a trezit brusc din somn, şi sărind din pat, m-am împiedicat de bidonul cu apă lăsat la îndemână şi am căzut lovindu-mă cu capul de măsuţa de cafea. Era ora 5.30 şi în jumătate de oră se făcea prezenţa.
Până la ora 6, toţi locuitorii Coloniei trebuiau să iasă pe balcon şi să aştepte cuminţi pentru a fi scanaţi şi număraţi. Nu se admitea nici o secundă de întârziere. Am ieşit pe balcon în chiloţi şi maieu, ţinând o pungă cu legume congelate pe cucuiul proaspăt căpătat. Cu ocazia răscolirii frigiderului în căutarea pungii cu legume îngheţate, am luat şi o cutie de bere rece, pe care o desfăcusem în timp ce aşteptam răbdător.
Era o dimineaţă diafană iar lumea se aduna încet, încet în balcoane. În momentul în care a început alarma, toate comunicaţiile s-au întrerupt. De la ora 5.30 şi până se termina scanarea şi numărarea nici un mijloc de comunicare nu funcţiona.
În faţa blocului, suspendată în aer de motoare propulsoare era o scenă la al cărei pupitru stăteau doi reprezentanţi ai conducerii Coloniei. Erau îmbrăcaţi ca nişte preoţi şi citeau regulamentul aşa cum ar fi citit un fel de slujbă de dimineaţă. Nimeni nu-i asculta. Toţi aşteptăm cuminţi în balcoane ca să se termine porcăria asta de numărătoare.
Controlorii - Numărători zburau cu nişte aparate propulsate cu jet ce aveau forma unor Segway-uri moderne. Cu ajutorul lor treceau pe la fiecare balcon în parte şi scanau locuitorii ieşiţi la raport. Erau sute de aparate şi, cât vedeam cu ochii, pe la toate balcoanele lumea somnoroasă stătea cuminte la scanare-numărare.
Procedura era simplă.
Un cititor de coduri ca cel de la casele de marcat de la supermarket scana şi stoca informaţia subcutanată. Sunetele seci de confirmare a validităţii codului de la sutele de cititoare formau un zumzet neplăcut şi iritant.
“Iar s-o fi răzvrătit vreunul.” mă gândeam eu plictisit.
Nu-i înţelegeam pe cei care se răzvrăteau. Nu era chiar aşa de rău în Colonie. Nici bine nu era, dar de 10 de ani de când eram închis n-o dusesem prea rău. Munceam 12 ore pe zi, sâmbăta 10 ore şi duminica liber. Fiind o colonie mixtă, traiul era relativ uşor şi cei care doreau să formeze un cuplu nu întâmpinau nici o restricţie din partea puterii.
Nu se opuneau nici la alegerea partenerului. Femeie, bărbat, animal... nu conta atâta timp cât respectai condiţiile de detenţie.
Eu eram singur. N-am fost aşa de la început. În primii ani am fost singur iar după vreo 4 ani de singurătate am locuit 5 ani cu o fată, după care ne-am despărţit.
I s-a părut mai interesant în momentul despărţirii un tip musculos şi mulatru.
Nu părea genul ăla de fată, dar nu poţi şti niciodată cum este un om cu adevărat.
A fost singura care mi-a atras atenţia la vremea respectivă, deşi în Colonie erau fete mai atrăgătoare decât ea. Era o tipă minionă, cu nişte ochi negri-negri, cu nasul mic şi buzele crăpate senzual. Avea părul vopsit în roşu aprins şi tuns neregulat până la baza urechilor. Cărarea ce îi făcea să alunece părul spre stânga avea destul de des culoarea originală a părului ei.
Purta tot timpul la gât pe un lanţ destul de lung un ceas foarte vechi din argint. Nu-l dădea jos niciodată. Nici când făcea duş, nici când dormea nici când făceam sex.
După partidele de sex, de multe ori stăteam cu capul pe abdomenul ei şi studiam ceasul. În cinci ani am reuşit să mi-l întipăresc foarte bine în minte. Închideam ochii şi-i vedeam fiecare detaliu. Pe o parte avea o broderie iar în mijloc un trandafir deschis. Pe partea cealaltă, capacul era transparent şi era format din nişte cheiţe în formă de inimioare ce se uneau în mijloc într-un cerc. Totul era în relief şi, nefiind curăţat la timp, avea un aspect vechi, anticariabil.
Pentru ce îţi trebuie ceas aici? am întrebat-o la câtva timp după ce ne-am cunoscut.
Închisă fiind, timpul trece foarte greu şi vreau să simt fiecare secundă pe care o petrec aici. Vreau ca fiecare secundă să-mi amintească de prostia făcută.
*
La mine în cameră era dezordine. De când plecase ea, de vreun an de zile totul era cu fundul în sus. Şi camera şi eu.
Deşi am trăit împreună după regula “Fără obligaţii, fără reproşuri”, parcă plecase cu jumătate din mine. După ce s-a terminat controlul şi numărarea am intrat în casă scărpinându-mă în cap la vederea camerei.
Era o garsonieră confort unu, mare cât o cameră de hotel de cinci stele. În dreapta cum intrai era o baie încăpătoare şi apoi camera care cuprindea şi bucătăria, de fapt doar un spaţiu de gătit care se delimita de restul livingului printr-un bar zidit din cărămidă de sticlă. Lângă perete era un raft în care aveau cărţi şi cursuri de facultate şi sub care erau vreo opt sticle de băutură goale în diferite măsuri. Pe acelaşi perete era un fotoliu, comoda cu televizorul şi un dulap îngust cu haine. În spatele televizorului era un covor subţire, negru şi cu margini roşii, pe care îl atârnasem cu unicul rol de a ascunde o pată imensă de vin roşu. În faţa canapelei era o grămadă de jocuri de PlayStation şi două joystickuri.
Pe peretele de la balcon era agăţată o hartă pe care făcusem câteva însemnări. Nu ştiam ce reprezenta şi nici măcar dacă era una reală sau doar o hartă imaginară. O desenasem în urma unor vise repetate, obsedante. La început doar o schiţă trasată în fugă cu pixul pe un caiet de matematică. Apoi, pe măsură ce o visam iar şi iar, harta se completa. La un moment dat nu mi-a mai ajuns foaia caietului şi, pentru că nu mai înţelegeam ce desenam, am copiat tot desenul pe un A3. Apoi pe un A2, şi în cele din urmă am făcut rost de un A0 şi am mutat totul acolo. Tot transcriind, am reuşit să fac să arate cât de cât a hartă.
La vreo jumătate de an după ce m-a părăsit Mur am început să visez această hartă. La început nu am luat în seamă visul, dar pe măsură ce visăm iar şi iar acelaşi lucru, am început să notez. Nu mă dădeam jos din pat până nu-mi aminteam visul din noaptea precedentă. Cu ochii închişi rememoram visul. Dacă era despre hartă, după vreo 10 minute de re-recapitulare, mă dădeam jos din pat şi notam pe caietul ce zăcea lângă pat. Dacă nu era despre hartă nu notam nimic. Nici măcar visele erotice. În aproape jumătate de an se conturase o hartă, care la prima vedere părea medievală şi avea două x-uri groase făcute cu marker roşu. ROLS (ORSO) în colţul din dreapta sus cu o săgeată unduită până în WATT, undeva pe la mijlocul hărţii în partea stângă. Nu aveam habar ce însemnau cuvintele astea două, dar bănuiam că sunt destul de importante de vreme ce le îngroşasem.
Deşi nu aveam niciun chef de treabă, m-am aplecat să ridic nişte blugi de pe covor cu intenţia de a face ceva ordine prin cameră.
Nu am apucat să mă îndrept de spate, că în cameră au năvălit prin uşa balconului trei controlori însoţiţi de o femeie. M-au trântit la pământ şi mi-au fixat mâinile la spate. Era o procedură obişnuită şi nimeni nu mai băga în seamă intervenţiile controlorilor. Vecini dădeau muzică la maxim sau pur şi simplu ieşeau din casă. Eram destul de buimac de la trânta pe care am luat-o şi nu înţelegeam de ce eu. Ce dracu mai făcusem? Bilanţul ultimei lor vizite se lăsase cu: o bătaie bună încasată de la controlori, pata de vin de pe perete şi 10 zile de izolare pentru mine. Acum nu aveam idee despre ce era vorba.
În timp ce eram întins pe jos imobilizat de un blond mare şi musculos, am văzut prin ceaţă cum tipa încuie uşa de la intrare iar un tip mai în vârstă trage draperiile de culoare grena din pluş gros şi greu. Apoi fata a venit, a dat drumul la televizor pe un program de ştiri şi s-a aşezat pe scaunul fotoliu de lângă. Responsabilul cu draperiile şi un altul care părea şeful s-au aşezat pe canapea în timp ce blondul musculos s-a ridicat de pe mine şi a rămas în picioare lângă bar. S-a lăsat o linişte relativă întreruptă doar de televizorul ce ne împărtăşea ştirile zilei.
Toţi patru erau tăcuţi şi se uitau la harta mea.
— Îmi permiţi? i-am transmis dorinţa de a mă ridica muntelui blond care mă păzea.
Acesta a încuviinţat din cap după o scurtă confirmare vizuală cu fata. În timp ce mă ridicam şi-mi îndreptam oasele am văzut că cei doi tipi de pe canapea zâmbeau fin uitându-se când la hartă când la mine.
— Suntem în siguranţă. A spus scurt cel ce părea şeful.
Împietrit priveam cum fiecare dintre cei trei bărbaţi au ridicat câte o mână spre ceafă, ca şi cum ar fi vrut să se scarpine şi apoi au tras din spate spre faţă de ceva ce s-a dovedit a fi o mască.
Figurile celor doi bărbaţi de pe canapea nu-mi spuneau nimic nici cu mască şi nici fără mască, dar când m-am întors spre blond am văzut că fără mască, acesta era mulatrul musculos cu care fugise prietena mea. Un val instantaneu de furie m-a cuprins dar nu am făcut niciun gest. Deşi aş fi vrut să-l pocnesc în figură probabil fără vreun succes. Fără mască fata era Mur.
— DermX. Ultimă generaţie de piele artificială. A spus simplu cea care fusese prietena mea şi care mă părăsise acum un an de zile.
— Ce-i cu tine aici? Cine sunteţi? Ce vreţi de la mine?
— Mulţumim pentru ajutor. Ai reuşit. A spus în timp ce se ridica şi se îndrepta spre hartă moşuleţul şef chiar în momentul în care Mur deschisese gura să-mi răspundă.
— Ce dracu vrei?
— Ai reuşit să găseşti fără să şti ce cauţi ceea ce eu caut de douăzeci de ani. Briliant. A continuat moşul vizibil încântat.
— Ce-am făcut?!
— Harta. Ai reuşit să desenezi harta.
— Am reuşit pe dracu. Şi dacă am reuşit, ce reprezintă?
— Ai auzit de Papillon?
— Sigur că am auzit, că doar nu-s aşa tâmpit cum par la prima vedere.
— Vezi tu, aici în Colonie suntem câţiva care suferim de “sindromul” Papillon. Aşa l-am denumit noi. Nu este nimic oficial. Este doar dorinţa de libertate necondiţionată oarbă şi surdă la obstacolele care ne stau în cale. Dorinţa de libertate este în noi de la naştere şi iese la iveală în momentele în care suntem privaţi de libertate. Cu cât privarea de libertate este mai lungă cu atât dorinţa de libertate este mai mare.
Am venit în această Colonie acum fix 20 de ani, cu o pedeapsă de închisoare pe viaţă. Din prima zi de detenţie am vrut să evadez, dar sistemul de securitate al Coloniei este foarte eficient. După cum şti, în jurul ei pe o distanţă de un kilometru este o perdea de gaz chimic, cu o densitate mai mare decât a aerului, aşa că pluteşte pe suprafaţa pământului.
În Colonie nu sunt posibilităţi de a construi o mască de gaze capabilă să-i reziste inelului toxic. Chiar dacă am putea construi una, nu avem cartuşele şi filtrele necesare. Acum 20 de ani am început să caut împreună cu oameni la fel de Papillon-ici ca mine, o harta despre care se spunea că ar reprezenta ieşirea subterană din Colonie.
Am răscolit în secret peste tot, arhive, biblioteci, camere, etc. Dar harta nu exista fizic. Nu era printată, nu era în format video sau audio, nici hologramă şi nici sub formă de megabiţi.
Toate astea le-am aflat zece ani mai târziu de la un bătrân care şi-a pierdut speranţa că va reuşi să evadeze. S-a aruncat de bună voie în inelul toxic aşa cum era, desculţ şi în cămaşă de noapte.
M-a îmbrăţişat la marginea Coloniei şi mi-a spus la ureche despre hartă.
“Harta există în mintea non – Papillon-ului cu ochi albaştri. Doar el o poate desena. Găseşte-l dacă vrei să ieşi de aici.
“Asta se întâmpla cu o lună înainte ca să aterizezi tu în Colonie.
Deşi moşul tăcuse, n-am putut să-i răspund. Aveam un nod în gât şi gura uscată ca atunci când stai o zi întreagă în soare puternic fără să bei apă. Mur îi întinsese un pahar cu apă moşneguţului şi unul mie.
— Te-am studiat din prima zi de când ai venit. Am avut ghinion pentru că odată cu tine au mai fost aduşi trei blonzi cu ochi albaştri iar ochii tăi erau cei mai spălăciţi. Aşa că ai rămas la urmă. După patru ani de cercetări zadarnice în care ne-am convins că cei trei erau doar nişte Ken-men, a intrat Mur în scenă. Ea a fost cea care a susţinut că tu eşti alesul. Din prima zi ne-a spus asta, dar nu am ascultat-o. Apoi v-aţi combinat voi doi...
— Deci nu ţi-a păsat de mine. Am fost doar o unealtă. L-am întrerupt pe moşneag adresându-mă lui Mur.
— La început da. Mă,.. ne foloseam de tine.
Treaba mea era să-mi dau seama dacă tu eşti non - Papillon-ul cu ochi albaştri. Mi-ai dat ceva speranţe la început dar pe parcurs m-ai dezamăgit. Nu se vedea la tine că ai fi omul căutat, simţeam că eşti tu dar nu ştiam cum să te activez.
Te îndrăgostiseşi nebuneşte de mine şi nu aveai altceva în cap. Doar pe mine mă vedeai, doar la mine te gândeai. Ştiam că mă iubeşti sincer şi că o să mă iubeşti mereu. Dar trebuia să fiu liberă. Trebuia să fim liberi, dar tu nu aveai nici cea mai mică intenţie de a pleca de aici. Erai un căcăcios, fricos şi leneş.
Atunci te-am părăsit şi m-am afişat cu Dun, aici de faţă, care este deosebit de frumos, cu un corp bine lucrat şi cu o minte sclipitoare, dar este gay. Trebuia să-ţi provoc un şoc, să revii la misiunea ta din Colonie. Chiar dacă nu aveai habar despre ea, trebuia să ţi-o îndeplineşti. S-a dovedit că am avut dreptate pentru că la un an de la despărţirea noastră ai reuşit să desenezi harta.
— Şi ai dat dragostea pentru libertate?
— Am suferit şi eu...
Tăcerea s-a lăsat grea peste camera mea. Ştirile continuau să răzbată din televizor. Se auzea muzică din apartamentele vecine. Se îmbinau rockul şi cu disco şi cu ştiri. Moşneguţul împăturea harta iar în ochii lui am putut citi sentimentul de libertate, ca şi cum tocmai evadase şi nu mai exista niciun pericol de a fi prins.
În timpul ăsta cei doi bărbaţi şi-au pus măştile şi Dun i-a întins masca bătrânului. Apoi s-a întors către mine şi mi-a pus o mână pe umăr în semn de scuze.
Eram gol pe dinăuntru, dar mâna aia exprima sinceritate şi compasiune. M-am uitat la Mur cum îşi aşează mască cu grijă şi cum părul ei roşu dispare sub masca prea perfectă, şi este înlocuit de unul blond cu bucle. Mur a mea dispăruse din nou. Probabil că de data asta pentru totdeauna.
Toţi patru stăteau în picioare în faţa mea. Am dat mâna cu bărbaţii şi m-am uitat la blonda ridată care o substituia pe Mur. Ea m-a strâns în braţe tare de tot şi m-a sărutat pe obraz. Lacrimile ei reci îi curgeau pe obrazul meu fierbinte.
— Nu am nici dorinţa şi nici intenţia de a evada.