Injecția

— Şi cum ai de gând să-ţi petreci noaptea de Revelion 2012-2013? Am întrebat-o pe femeia care stătea lângă mine la masă.

*

Nu aveam nici cea mai mică idee cum am ajuns să stau la masă cu ea. Tot ce îmi aminteam era doar imaginea unei camere de hotel. Cu patul răvăşit pe peretele din partea stângă, cu televizorul pornit pe un canal de ştiri în partea dreaptă şi eu uitându-mă prin fereastra imensă la oraşul plin de lumini ce se întindea cât vezi cu ochii. Era o imagine superbă. Zeci de mii de luminiţe, fiecare dezvăluind o viaţă, un eveniment în desfăşurare, o întâmplare.

Tocmai ieşisem de la duş și eram îmbrăcat doar cu prosopul de baie. Fusese un duş scurt, cu scopul principal de a alunga somnul de după amiază. Nu ştiu cât dormisem, dar eram odihnit.
Mă pregăteam pentru Revelion.

Am reintrat în baie ca să mă bărbieresc. Nu îmi crescuse părul prea mult, dar trecându-mi mâna peste obraz mă priveam în oglindă întrebându-mă dacă să o fac sau nu. Mi-e lene să mă bărbieresc în fiecare dimineaţă, iar acum deja ar fi fost prea mult. Ar fi fost a doua oară într-o zi. Zâmbind la imaginea mea reflectată în oglindă, m-am hotărât să n-o fac.

Şi atunci s-a întâmplat, neprevăzut, neaşteptat. Un flash puternic. O milisecundă de lumina puternică chiar în faţa ochilor. Am şi închis ochii exact aşa cum faci când îţi “explodează” un bliţ de cameră foto prea aproape de ochi.
”Ce naiba?...Nu din nou”...
“Am vedenii”, mă gândeam eu continuând să mă privesc în oglindă.

Era al doilea flash pe ziua de azi. După primul, m-am gândit că poate e ceva în neregulă cu creierul meu. Poate e oboseala. Acum mă gândeam la umflătura de pe spatele meu, la “graniţa” dintre umărul drept şi gât, pe care o “port” de vreo câţiva ani şi care se vede din ce în ce mai bine pe măsură ce slăbesc. E mult mai vizibilă decât atunci când aveam 100 kg şi probabil era mascată de grăsimea în exces. Acum, la 85 de kg, probabil că apasă vreun nerv care, nemaifuncţionând, declanşează flashul.

La fel ca prima dată, m-am uitat în jurul meu. Aceeaşi cameră de hotel, aceeaşi oră, aceeaşi zi şi privind pe geam, am văzut acelaşi oraş. Nimic schimbat. Totul exact la fel.

*

Nu mi-a răspuns. Mă întrebam dacă m-a auzit.
Deşi stăteam cu capul în jos, privind oarecum nepăsător la cafeaua din faţa mea, mă uitam cu coada ochiului la ea.

Era o femeie blondă, de vreo 40 de ani, îmbrăcată într-un deux-pieces alb. Părul lung, perfect pieptănat îi atârna pe spate până la linia imaginară a sutienului. Deşi îi vedeam doar profilul stâng al feţei, îmi dădeam seama că e o femeie foarte frumoasă. Stătea impasibilă cu ceaşca de cafea în dreptul buzelor şi o ţinea cu amândouă mâinile ca şi cum ar fi vrut să se încălzească.

Nu era de loc frig în barul în care ne aflam. Ocupasem o masă mai spre intrare iar eu stăteam cu spatele la uşa principală. Neprimind niciun răspuns de la femeia care deşi nu scosese un sunet, era totuşi o prezenţă plăcută, priveam absent în jurul meu.

“Ce dracu caut eu aici, şi cine este ea?” “Şi de ce, deşi n-o cunosc, îmi dă o stare de confort, de uşurare”. Aveam senzaţia că amândoi aşteptam ceva.

Barul era pe stânga, iar prin semiîntunericul ce domnea în încăpere, spionam oamenii din jurul nostru, dornic să-mi dau seama despre ce este vorba, unde mă aflu, cu cine şi de ce. Era puternic luminat, particule mici de lumină, ca cele din diamant, se reflectau din zecile de sticle şi pahare. Era ceva ciudat cu lumina din acest cafe bar. Jumătatea în care stăteam noi era mai luminată, în timp ce partea din spate, de unde începea barul, era mai întunecată. În rest, mesele, să fi fost vreo zece de toate, erau slab luminate, cu nişte veioze ce atârnau din tavan şi împrăştiau o lumină galbenă ce nu îndrăznea să părăsească suprafaţa mesei. În faţa mea, în dreapta, cred că mai erau patru mese, aşezate în linie, ce formau, împreună cu spaţiul destinat barului un culoar întunecos ce ducea în spate la wc-uri. Erau singurele mese din bar care erau în forma vagonului de tren. Genul american. Două canapele puse faţa în faţă, despărţite de o masă.

Era flashul cu numărul trei, după cel din baie, şi m-am trezit în bar, la masă. M-am uitat la ceas. Ora şi ziua erau corecte.

La penultima masă, o fată din bar a adus o farfurie cu ceva de mâncare, probabil ce comandase cel sau cea care stătea acolo. Fata se uită derutată cu farfuria în mână după persoană ce făcuse comanda. Nu era nimeni la masă, dar în scrumieră era o ţigară aprinsă şi lângă, un pahar de tărie. Ridicând din umeri, după aproximativ zece secunde de gândire, timp în care a survolat cu privirea fiecare colţ din încăpere, a aşezat frumos farfuria pe masă, lângă şerveţelul cu tacâmuri care erau deja acolo. Probabil s-a gândit că persoană ce comandase e la baie. S-a îndreptat să plece, dar brusc s-a aplecat din nou şi a rotit puţin de farfurie aşezând-o. Era mulţumită. Apoi s-a întors şi a intrat pe uşă batantă care ducea spre bucătărie.

Nu observasem nici eu să fi fost cineva la masă, şi mai ales să fi văzut pe cineva plecând spre toaletă, dar devreme ce fata adusese mâncarea, probabil că un el sau o ea stătuse acolo cu foarte puţin timp în urmă.

Am revenit la ceaşca mea de cafea de care nu mă atinsesem, profitând de ocazie ca să mai trec o dată cu privirea spre blonda de lângă mine. Simţeam doar mirosul puternic de cafea bine prăjită.

Era frumoasă, dar nu mă simţeam deloc atras de ea. Ceva în tăcerea ei spunea stop atracţiei. Deşi era ora 21, eram doar noi în bar, fată brunetă care servise mâncare, un barman chelios undeva la 50 de ani, încă o pereche la o masă alăturată şi persoana care dispăruse de la penultima masă. Era destul de normal, având în vedere că era 31 decembrie, şi probabil, la ora asta fiecare se pregătea de revelion.

Am auzit clopoţelul sunând, semn că cineva intrase în bar. Nu m-am întors să văd cine e.
Un domn de vârsta a doua, undeva la 60 de ani a trecut pe lângă noi mergând destul de încet şi nesigur. Îl urmăream absent, nedându-i o atenţie prea mare. Încă încercăm să îmi dau seama cum am ajuns aici.

Era îmbrăcat într-un costum gri şobolan şi se îndrepta spre wc-uri. Am crezut că a intrat în local pentru că are vreo urgenţă, dar s-a oprit la masa pe care se odihnea farfuria cu mâncare. S-a aplecat spre farfurie şi a adulmecat aromele ce se ridicau în formă de abur pe care nu-l vedeam dar îl ghiceam. A mirosit aşa cum miroşi o floare, sau un parfum scump, adânc, ca şi cum ai vrea să “trăieşti” mirosul acela unic. În momentul în care faţa i-a intrat în conul de lumină de deasupra mesei, i-am putut distinge expresia tulburată. Faţa îi era rotundă, avea un păr grizonat, puţin cârlionţat, cămaşa albă descheiată la gât, puţin şifonată îmi atrase atenţia. De fapt toată alura lui părea şifonată, ca şi cum ar fi alergat îmbrăcat în costum.

În timp ce mirosea mâncarea, privirile noastre s-au întâlnit. În mod normal mi-aş fi retras privirea uitându-mă în altă parte dar acum am continuat să mă uit la el uimit. Nu vezi în fiecare zi un bărbat în toată firea, îmbrăcat în costum, care intră în restaurant şi al cărui unic scop este de a mirosi o farfurie cu mâncare. Era ca şi cum nu mai văzuse mâncare de mult timp. A mai mirosit odată, şi apoi a căzut lângă masă. Mort.

N-am avut nici-o reacţie. Mă uitam în jur. Nimeni nu îl observase pe domnul în costum gri. Nici măcar după ce murise.
“Visez” mi-am spus uimit de lipsa mea de reacţie şi a celorlalţi din bar.

Deşi nu puteam să fiu sigur ceva în mine îmi spunea că e mort. — Ai văzut?Ai văzut cum a murit tipul ăla în costum gri la penultima masă? — Mi-am dat seama că e ceva în neregulă cu tine spuse ea întorcându-se spre mine. N-a murit niciun domn în costum gri şi suntem în 2006.

*

Fugeam mâncând pământul prin tunelurile întunecoase, utilitare.
— Ce mama dracului se întâmplă? strigam cu voce tare în timp ce fugeam.
— I-ai cămaşa! am auzit din semiîntuneric în spatele meu, într-o limbă care mi s-a părut brusc cunoscută. Rusă.

Eram îmbrăcat în blugi şi cu o cămaşă gri cu floricele, subţirică, de vară.
“Ce dracu e aşa special la cămaşa asta de o vor ăştia doi care fug după mine?”
“Şi unde sunt? Cum am ajuns aici?”
M-am oprit după un colţ, să-mi trag sufletul.
“Trebuie să scap de cămaşa asta de căcat. Trebuie să scap de ei”.

Din loc în loc, pe pereţii tunelurilor erau nişte lumini nu foarte puternice. Erau montate la distanţă destul de mare şi lăsau între ele zone de întuneric. Întuneric, lumină, întuneric, lumină. M-am îndreptat încet spre o uşă care era pe jumătate deschisă. Am intrat într-o cameră de 4 pe 5 metri. Un vestiar, mă gândeam eu concentrat la sunetele făcute de urmăritorii mei. Se auzeau din ce în ce mai încet, semn că ei o luaseră în altă direcţie.

Pe toţi pereţii, de jur împrejur, erau dulapuri metalice iar în centru erau două bănci lungi de lemn puse spate în spate. Vis a vis de uşa prin care intrasem era un loc de uşa de unde începeau să urce nişte scări. Am văzut că vreo trei uşi de dulap erau deschise. M-am uitat prin ele căutând o ţeava, ceva ce putea fi folosit ca armă de apărare. N-am găsit nimic iar celelalte dulapuri erau închise.

În liniştea ce se lăsase după ce paşii urmăritorilor s-au stins, am auzit un zgomot îndepărtat de tren. “Sunt la metrou”, mă gândeam în timp ce cu precauţie urcam scările. Era un şir lung de scări în linie dreaptă. Erau destul de multe trepte şi, după timpul pe care mi l-a luat urcatul lor, mă gândeam că ies la suprafaţă. Am deschis uşa de la capătul scărilor şi m-am trezit într-o altă încăpere de aproape aceeaşi dimensiune ca şi vestiarul. Era goală, dar în cadrul unei uşi deschise, undeva în dreapta mea se distingea o siluetă de bărbat. Nu era bec în cameră şi nu îi puteam vedea faţa bărbatului din cauză că era luminat doar din spate. M-am oprit brusc, gândindu-mă că m-au prins şi că până la urmă tot or să-mi ia cămaşa.

— Bine ai venit. Dacă se poate folosi cuvântul bine în această situaţie.Repede. Vino cu mine. Şi nu scoate un sunet.

Nu aveam nici cea mai mică idee dacă voi fi în pericol cu el, dar faptul că vorbea în engleză m-a determinat să-l urmăresc. Am străbătut în viteză, urcând mai tot timpul, încercând să facem cât mai puţin zgomot, vreo câteva tuneluri, scări şi camere de diferite dimensiuni, mai mult sau mai puţin mobilate. La un moment dat ne-am oprit într-o cameră care părea a fi de interogatoriu. Ca cele de la poliţie.

— Acum ai scăpat de ei. Sunt hoţi care trăiesc în subteran, sub nivelul la care sunt şinele de metrou. N-are rost să încerci să fugi. De aici nimeni nu iese decât după injecţie.

— Ce injecţie? Unde sunt? Ce e aici? De ce sunt aici?

Am lansat eu o salvă de întrebări în timp ce îl studiam. Era un timp slab, brunet, înalt. Părea foarte sigur pe el, şi oricum, cred că era, devreme ce m-a condus prin labirintul de tuneluri fără ezitare. Purta nişte blugi largi şio cămaşă albă cu mânecile lungi suflecate. Şi-a aprins o ţigară fără filtru dintr-un pachet mototolit pe care am putut distinge doar două litere în rusă. Un D şi un E.

— Suntem la nivelul doi. Dincolo de uşa aia, pe scări în sus, începe Unitatea. Vei fi preluat de doi gardieni, vei fi dus în sala de instruire şi apoi în cabinetul medicului. Sau poţi să mergi cu mine. Nimeni nu scăpa fără injecţie. Până vei fi injectat nu ai voie să ieşi de sub pământ. Apoi eşti liber.

— Liber? Tu de ce mai eşti aici dacă eşti injectat?

— Nu ai cum să scapi de aici. La primul nivel de jos sunt numai hoţi sau criminali şi nimeni nu îndrăzneşte să fugă pe acolo, iar ei nu încearcă să urce niciodată sus până la nivelul trei. Pentru că ştiu ce se întâmplă aici. Apoi vine doi un fel de tampon şi de la trei în sus este Unitatea care se întinde pe 15 etaje. Să mergem. Eşti aşteptat. Spune-mi English.

*

Nivelul trei era populat. Pe coridoarele largi, perfect luminate se plimbau diverse persoane. Gardieni, medici, asistente, persoane de diferite vârste, sexe şi naţii îmbrăcate conform statutului lor social. De o parte şi de cealaltă a coridorului erau camere cu uşi de fier, cu geamuri mici de sticlă cu inserţie metalică prin ele. English m-a condus cu siguranţă până la o sală de aşteptare. Se vedea că ştie bine Unitatea şi că probabil nu eram eu singurul pe care-l salvase din nivelul unu.

Sala de aşteptare era goală şi avea doar o uşă în colţul stâng al camerei. Cum intrai, pe peretele stâng, erau nişte banchete lungi formate din fotolii de piele. În faţa lor era o măsuţă joasă şi lungă. Ne-am aşezat cu fundul pe o masă mai înaltă care era lângă uşa de la intrare pe partea dreaptă.

Stăteam tăcut, gândindu-mă cum am ajuns aici. English stătea lângă mine şi fuma. Mi se părea că e genul de om căruia nu-i păsa de reguli. Care acceptă regulile doar pentru a le încălca. Deşi aveam zeci de întrebări, nu puteam să scot un sunet. Mă gândeam la ce-mi spusese English: “Unitatea....Nimeni nu scăpa fără injecţie ….Apoi eşti liber...”

— Lăsaţi-mă în pace!. Să vă ia dracu nenorociţilor. Lasă-mă! N-auzi? Bulangiilor! Cuvintele ce mi-au întrerupt şirul gândurilor, aveau un ton feminin, puţin piţigăiat şi răguşit în acelaşi timp. De pe hol se auzeau zgomote şi bufnituri de picioare, gemete şi oftaturi ce indicau o luptă.

Uşa de fier s-a deschis cu un scârţâit morbid. “Ungeţi dracului balamalele alea...” mă gândeam eu în timp ce fără chef m-am uitat spre uşă.

Doi gardieni au intrat susţinând o tipă care pare că e drogată. Au intrat fără să spună un cuvânt şi au aşezat-o pe fată pe unul din scaunele ce compuneau banca.

Era roşcată şi pistruiată. Ochii mari, negri, ieşeau în evidenţă cu ajutorul machiajului Emo. Avea o cămaşă albă de in, transparentă, ce rămăsese încheiată doar la primii doi nasturi de jos. Probabil de la lupta pe care a dus-o cu gardienii. Prin decolteul acum larg al cămăşii se vedea un sutien negru ce abia acoperea doi sâni rotunzi de mărime medie. Purta pantaloni scurţi, iar în picioare avea jambiere negre până la genunchi şi bocanci de armată. Aşa distrusă cum era, emana senzualitate. După ce gardienii au ieşit, fata părea că a căzut în transă. Privea într-un punct fix de pe peretele de vis-a vis. Lacrimi negre de la machiaj începeau să se prelingă pe obraji.

Nici unul din noi nu a spus nimic timp de aproape douăzeci de minute. Amândoi ne uitam la fata răvăşită care plângea. Liniştea ce se aşternuse peste noi era întreruptă doar de suspinele ei şi de zgomotele înfundate ce se auzeau dinspre coridor.
— Salut E. a spus ea după un timp, parcă trezită dintr-un somn adânc.
— Salut Veronika.
— E nou? l-a întrebat ea arătând spre mine.
— Abia l-am cules de la nivelul 1. Iar au ratat ăştia aterizarea. răspunse el cu un surâs batjocoritor în conţul gurii. Aşa mai mănânc şi eu o pâine.
— Mănânci pe dracu să te ia. Cât crezi că o poţi ţine aşa? Cât timp crezi că poţi prelungi inevitabilul? în timp ce vorbea, Veronika s-a ridicat şi din doi paşi s-a oprit în faţa lui fixându-i privirea.
— Nu ştiu...Sper şi eu...Tu cât mai ai?
— Două luni...dar acum, că m-au prins...cine ştie...Ce zici de un futai după ce ies de la doctorul Ac? l-a întrebat ea pe English cu un surâs amar.
— Ce zici de el? îi spuse English arătând spre mine.
Veronika s-a uitat la mine. Parcă abia atunci m-ar fi văzut pentru prima dată. M-a studiat din cap până în picioare uitându-se cu o privire de cunoscătoare.
— Hm. Să vedem cât mai am după ce ies de la Ac.

*

English m-a condus până la un amfiteatru imens pentru un loc subteran. Pentru informare.

— Te aştept până ieşi.
M-am aşezat undeva pe la mijloc şi urmăream atent ce se întâmplă. Erau în jur de două – trei sute de persoane în amfiteatru. Zumzetul compus din întrebări rostite în toate limbile devenea din ce în ce mai puternic. Toţi se întrebau ce e cu ei, de ce sunt aici. Lângă mine, un jamaican cu căciulă împletită în culorile naţionale privea cu ochii tulburi la tot ce se întâmpla în jurul lui. Nu cred că pricepea ceva din ce se întâmplă, nu că eu aş fi priceput mai multe, dar cred că pe el l-au răpit chiar din perdeaua de fum din camera lui, în momentul în care era drogat bine. Lângă el, pe banchetă, era un rucsac deschis din care se vedeau câteva tricouri colorate.

“Trebuie să-mi schimb cămaşa”...nu ştiu de ce mă gândeam la asta.
Deşi English îmi spusese că nu mai sunt în pericol să fiu jefuit sau omorât simţeam nevoia să-mi schimb cămaşa. Cred că doar mă gândeam că mi-a purtat ghinion. Ochisem un tricou polo şi mă pregăteam să-l fur din rucsac, când uşa amfiteatrului s-a deschis şi pe scenă au apărut o femeie şi un bărbat care s-au aşezat în spatele unui birou.

— Linişte vă rog! A spus femeia cochetă dar în vârstă, potrivindu-şi ochelarii pe nas pentru a putea citi ceva dintr-un dosar negru.
— Linişte vă rog! a repetat ea pe un ton mai aspru cu cadenţă rară.

“De ce vorbeşte aşa de rar?” mă gândeam eu nemaiîntâlnind pe nimeni în viaţa mea care să vorbească aşa de rar. Zumzetul din sală a început să scadă în intensitate, dar nu până la nivelul minim în aşa fel în cât să putem auzi clar ce spunea femeia îmbrăcată în negru de la pupitru.

— Numele meu este dr. Katerina Poszdan. Chiar dacă ştiţi sau nu ştiţi, toţi cei care sunteţi prezenţi aici, astăzi, în această sală, sunteţi bolnavi. Bolnavi in......” a spus ea într-o engleză cu accent ruso polonez.

Doar că în momentul în care a rostit cuvântul “bolnavi” mulţimea din sală a început se strige furioasă, să înjure şi să fluiere, aşa încât ultimele cuvinte ale frazei s-au pierdut în eter.

Deşi vorbea la microfon, lupta verbală dintre mulţime şi boxele amfiteatrului a fost câştigată de mulţime. Discursul a ţinut aprox.15 min, timp în care prin vacarm, răzbăteau cuvintele răzleţe ale doctoriţei: Scopul ….......... lumea …....... suferinzi. …........... decent, fără pastile, ….............. chimio ……............. speranţă …..........

Am plecat printre primii, după ce m-am schimbat în tricoul jamaicanului.
Prin mulţimea care ieşea din sală, l-am văzut pe English aşteptându-mă la locul de fumat.

— Mereu se întâmplă la fel. Nimeni nu stă să asculte explicaţia doctoriţei. Să mergem la doctorul Ac. Cu cât scapi mai repede, cu atât e mai bine. Îmi spuse el în timp ce-mi aprindeam ţigara pe care mi-o oferise.

Am tras cu putere fumul înecăcios şi iute în piept. Apoi am grăbit pasul ca să mă pot ţine după el. După câteva curbe, suişuri şi coborâşuri, după câteva uşi deschise şi închise, am ajuns la o uşă mare de fier pe care scria ceva în rusă. De dincolo de uşă se auzea glasul Veronikăi urlând:
— Ticăloşilor. Nu e drept. Nu-mi puteţi lăsa doar o zi. Minimul e o lună. Să vă ia dracu!
— Ai de gând să-mi explici despre ce-i vorba? l-am întrebat pe English atunci când urletele Veronikăi au încetat.
— Mai târziu. Acum du-te!

Am intrat în cabinet şi am rămas perplex. Un mic hol despărţea uşa de la intrare de alte două uşi mari din sticlă, activate doar cu cod, prin care se vedeau aparatură medicală, monitoare, EKG-uri, tomografe şi alte instrumente neidentificabile de către un om sănătos. Numărul lor era impresionant.

În timp ce intrăm, Veronika ieşea pe o uşiţă laterală pe care n-o observasem iniţial fiind atent la toată aparatura aia ultra sofisticată.
— Bună Veronika.
— Hei omule, cum eşti? mă întreabă ea ştergându-şi lacrimile.
— Nu ştiu. Pe bune. Tu?
— Sunt puţin ofticată, supărată, nervoasă. Mai am doar o zi. Şi minimul era de o lună. Aşa era prevăzut. Dar am încălcat legea.

Nu ştiam ce să-i răspund. Nu ştiam ce să-i zic pentru că habar n-aveam despre ce-i vorba. Mă gândeam că suntem undeva într-o antecameră înainte de a merge la puşcărie. Într-un fel de închisoare secretă pentru a plăti cine ştie ce păcate lumeşti. Nu înţelegeam cuvintele Veronikăi: “Mai am doar o zi. Şi minimul era o lună. ” Sau pe cele ale lui English: “Apoi eşti liber.”

— Ce lege ai încălcat? am întrebat-o curios. — Legea lor de căcat Am aşteptat să continue, dar ea s-a oprit brusc privindu-mă atent.
— Hm! Poate n-ar fi o idee rea să-mi petrec ultimele 24 de ore cu tine. Ticălosul ăla de English avea dreptate. Drăguţ, îmi spuse ea plimbându-şi mâna languros peste pectoralii şi bicepşii mei.

Era apetisantă, dar în momentul ăla nu puteam să mă gândesc la sex. Nu cu atâtea necunoscute şi întrebări în cap. Tocmai atunci a pornit alarma. Am crezut că e alarmă de incendiu, că luase foc pe undeva.
— Să mergem! îmi spuse Veronika luându-mă de mână.
Am ieşit pe uşă, iar afară English era deja pus pe fugă.

— Hai! Să mergem! Grăbiţi-vă! Trebuie să ajungem la suprafaţă! Am luat-o la fugă pe coridoare şi pe scări urmărindu-l pe English şi ţinând-o strâns de mână pe Veronika. Chiar dacă aş fi vrut n-aş fi reuşit să mă desprind din strânsoarea puternică a mâinii ei. — Hai! Repede! strigă English de la câţiva paşi înaintea noastră, întorcându-se din când în când să vadă dacă reuşim să-l urmăm prin mulţimea agitată şi dezorientată care fugea în toate direcţiile. S-a oprit un moment ca să putem să-l ajungem.

- Pe aici! Ştiu o scurtătură. Ne-a condus pe nişte coridoare înguste până la un lift de serviciu. Ne-am urcat toţi trei şi English a apăsat cu nerăbdare pe buton. Uşile s-au închis în linişte, cu un clinchet silenţios şi liftul a pornit spre suprafaţă. Toţi trei răsuflam din greu după cursa nebunească.

*

Am ieşit din lift şi sub conducerea lui English ne-am căutat drumul spre ieşire. Am mai urcat nişte scări, apoi dreapta, stânga şi am deschis două uşi batante intrând într-un hol de dimensiunea unei săli de check-in dintr-un aeroport de mici spre medii dimensiuni. Lumina zilei pătrundea prin geamurile şi uşile mari din sticlă. Am închis ochii instantaneu încercând să mă acomodez cu lumina puternică. Era prima dată când văzusem lumina zilei în ultimele trei sau patru ore de când eram în Unitate. Exact ca la aeroport, erau zeci de puncte de control, cu scanere de genul celor de detectat metale. Încă nu era aglomeraţie la ieşire, pentru că noi reuşisem să ieşim printre primii din subteran cu ajutorul liftului de serviciu.

— Haide mai repede! a strigat la mine Veronika, atunci când şi-a dat seama că eu, în momentul în care am închis ochii pentru acomodare, am rămas mai în urmă.
— Bine, bine. Am răspuns în momentul în care English şi Veronika treceau prin detectoare.

M-am grăbit spre detectorul cel mai apropiat de mine. În momentul în care am trecut s-a auzit un bip lung şi în faţa mea a coborât automat o uşă de sticlă care îmi bloca ieşirea. Gardienii au început imediat să se agite, să strige unul la altul în rusă. Nu înţelegeam mare lucru. Fusesem 8 luni pe un vas de croazieră timp în care mă acomodasem cu limba şi înţelegeam cât de cât. Din puţina mea rusă am înţeles că nu pot să ies pentru că nu făcusem injecţia.
— Ce se întâmplă? m-au întrebat aproape într-un glas Veronika şi English.
— Nu mă lasă să ies pentru că nu mi-au făcut injecţia.
— Ei rahat.
— La naiba a fost răspunsul lor din nou simultan.
— Explică-le că nu-i vina ta, şi să te lase. Trebuie să ieşim! Veronika striga la mine.

Am încercat să le explic în engleză, dar ei dădeau din cap “Niet, niet”. Apoi am încercat în rusă, dar nu-mi veneau în minte cuvintele pe care altădată le rosteam cu uşurinţă dar cu accent românesc.
— Băga-mi-aş pula! am înjurat în româneşte.
— Ce?! Veronika şi English într-un glas.
— Ce?! gardienii ruşi se întrebau şi ei în limba lor, nedumeriţi.

Atunci am văzut că într-o gheretă mică, de lângă detectorul în care intrasem, puştiul de vreo nouă-zece ani pe care-l remarcasem din fugă a reacţionat. Nu aveam cum să nu-l observ. Era subţirel, blond, cu părul dat cu gel spre spate, îmbrăcat într-un costum negru cu cămaşa albă şi cravată neagră. Părea că supraveghează atent activitatea din jurul lui.“Ce dracu caută ăsta mic la poartă?” mă întrebasem eu în timp ce fugeam.
— Ai înţeles ce-am spus?
— Da. îmi răspunse el în româneşte dar cu accent moldovenesc.
— Eşti român?
— Sunt moldovean. Din Basarabia. Dar ştiu româneşte.
— Rusă ştii?
— Bineînţeles.
— Foarte bine, explică-le tâmpiţilor ăstora de gardieni că nu-i vina mea că nu mi-au făcut injecţia. Şi vor mai veni mulţi în situaţia mea. Trebuie să-mi dea drumul.
— Da. Dar aşa-i regulamentul,...dar...ar trebui să-şi dea seama că oricum nu puteţi trece de poartă şi, chiar dacă treceţi, nu aveţi unde să vă duceţi. Suntem în Siberia.

Abia acum am înţeles de ce era aşa puternică lumină de afară. Zăpada. Zăpada reflecta razele soarelui. În timp ce eu încercam să-mi revin din uimire şi puştiul le explica gardienilor care-i situaţia, au început să sune detectoarele şi să se închidă uşile de sticlă din faţa lor, pe măsură ce cei neinjectaţi încercau să treacă prin ele. Puştiul s-a întors către mine şi către cei doi tovarăşi ai mei care aşteptau dincolo de bariera de sticlă şi ne-a zis într-o engleză aproape impecabilă: — Gata. Le-am spus să deschidă toate porţile. Poţi pleca.

Bariera de sticlă s-a ridicat şi eu am ieşit dincolo de linia descrisă de detectoarele de injecţie.
— Cine dracu e ăsta mic? i-am întrebat pe amândoi deodată.
— Sasha? El e şeful de la securitate, adică de la computere. Un fel de geniu rus mi-a răspuns English în timp ce-mi întindea o geacă groasă.
— Va fi frig afară. Nu exagerat de frig, dar oricum...şi ţie nu ţi-au făcut injecţia.
— Mulţumesc. Dar voi?
— Nouă nu ne trebuie. Simţim frigul dar nu la intensitatea lui maximă.

Am ieşit în curtea imensă ce era înconjurată cu un gard înalt de vreo trei metri, cu sârmă ghimpată în partea de sus a lui. Afară era frig, aşa că am îmbrăcat geaca pe care mi-o oferise englezul. Mă uitam la gard şi apoi în spate la mulţimea care se aduna în curte. Ne-am îndreptat cu toţii către gard unde era un trunchi de copac retezat. Au tăiat copacul şi probabil că le-a fost lene să scoată şi rădăcina. Ne-am aşezat pe el, spate în spate.
— Cum de nu vă e frig?
— Printre altele, Injecţia îţi dă un fel de “imunitate” pe toată perioadă determinată, şi te face rezistent la frig, căldură, şi alte boli sau factori externi.
— Nu zău. Îţi faci injecţia şi pleci la Polul Nord în pula goală, am răspuns eu făcând haz de necaz şi ei au început să râdă.

Am rămas pe buturugă în tăcere, fumând toţi trei. Nu ne-am vorbit o perioadă lungă de timp. Priveam doar mulţimea cum se aduna în curte şi cum mulţi dintre ei se înghesuiau unii în alţii ca să se încălzească.
— Ai avut noroc. E una din zilele călduroase din Siberia.
“Ce?!....Cum mama dracului am ajuns aici? De ce nu-mi amintesc nimic? Suntem în lagăr de concentrare? Puşcărie politică? Spital de nebuni?”
În timp ce aşteptam noi instrucţiuni şi eram copleşit de întrebările fără răspuns încă, ziua se transformă încet în noapte.

*

Ne-am reîntors tăcuţi în interiorul Unităţii. În timp ce englezul mă conducea înapoi spre cabinetul medical Veronika a dispărut după un colţ, nu înainte de a ne strecura un “Ne vedem mai târziu.” cu un glas cristalin. Aproape fericit. Aşteptam amândoi la uşa de la laborator..

— Îmi dăduseră 5 ani, da' i-au redus la 1 lună după ce am încercat să evadez prin nivelul 1. M-am întors disperat, fără şansă, după 2 luni petrecute acolo, ca să constat că mai aveam 1 lună. Ştiam înainte de a încerca să fug că voi lua 1 lună, dar n-am vrut să accept realitatea. Cele 2 luni au fost un coşmar. Exact ca în filmele de groază. Oameni care se mănâncă între ei, mizerie, umezeală, şobolani şi alte lighioane care, dacă nu eşti atent, te mănâncă de viu. Şi sânge, mult sânge. După tentativa nereuşită de evadare am făcut o înţelegere cu ei, îi recuperam pe cei care din diferite motive ajungeau la nivelul 1 şi pentru fiecare recuperare, primesc altă injecţie care îmi dă 6 luni prelungire . Până se fac 5 ani, dacă rezist atât acolo jos. Tu eşti al 4-lea.” a rostit totul ca şi cum a fost doar o propoziţie simplă. Dar spusă pe un tot încet, aproape şoptit. Fără intonaţie, fără inflexiuni.

— Numele meu e Cole, dar îmi poţi spune English. Aşa îmi spun toţi. a zis el şi mi-a făcut cu ochiul. Becul roşu de deasupra uşii s-a făcut verde. Semn că trebuia să intru.

Am intrat pe uşile de sticlă cu cod.
Înăuntru mă aşteptau doi inşi în halate albe, probabil doctorii, iar în jurul lor, la diferite birouri şi monitoare era o duzină de femei şi bărbaţi, îmbrăcaţi în verde, prea ocupaţi de munca lor ca să observe că am intrat.

— Bună, numele meu este Dr. Bubka, mi-a spus un om mărunţel de vreo 70 de ani, cu nişte ochi extrem de vii şi inteligenţi. Ia un loc! Eu o sa fac procedura.
M-am aşezat pe un scaun întins ca un şezlong, în genul celui de la stomatologie. M-am lăsat pe spate, confortabil. În momentul în care am pus amândouă mâinile pe braţele scaunului, automat, nişte brăţări metalice, apărute de undeva din mânere, mi-au fixat mâinile. La fel şi la picioare, cap, şi mijloc.
O asistentă mi-a acoperit nasul şi gura cu o mască de oxigen. Am auzit un fâsâit, şi am simţit gazul din mască. Am ştiut că o să adorm sub efectul somniferului.
Treptat, lumea s-a stins în jurul meu ca şi cum cineva ar fi acţionat un comutator cu potenţiometru ce controla intensitatea luminii.

*

Am ieşit puţin ameţit din încăpere încă frecându-mă la ochi după somnul cauzat de somnifere. Englezul mă aştepta, făcând traseuri scurte de du-te vino în faţa uşii de la intrarea în laborator.
— Eşti bine?
— Cred că da. Am nevoie să beau ceva, am zis încercând să revin la realitate. Nu ştiam cât am stat în laborator, nu aveam ceas la mână şi nu văzusem niciun ceas de perete pe nicăieri. Poate că aici, în locul ăsta uitat de lume timpul nu conta.

S-a uitat la mine zâmbind. Apoi a luat-o pe nişte drumuri doar de el ştiute. Făceam tot posibilul să mă ţin după el, aşa ameţit cum eram. Pe drum, sângele a început să se pună în mişcare, şi am simţit energia cum revine. Am mărit pasul şi am ajuns umăr la umăr cu el.
— Şi acum?
— Acum mergem la club, să bem, să dansăm şi să îţi explic despre ce e vorba.

Am mers destul de mult. Clubul era într-o aripă mai îndepărtată a Unităţii. Nici nu mai ştiu la ce etaj eram, dar nu-mi păsa. Vroiam doar să beau ceva. Pe măsură ce ne apropiam se auzea din ce în ce mai tare muzică de club. Ajunsesem într-o parcare destul de mare, şi vis a vis, cum o traversai, se vedeau uşile de la club, deasupra cărora scria cu litere mari de neon colorat: diXco. În faţa uşilor, sprijiniţi de pereţi de o parte şi de alta erau grupuri mai mici sau mai mari de tineri care discutau, râdeau, sau pur şi simplu fumau şi se uitau la ceilalţi.

Am străbătut dintr-o suflare parcarea şi am dat buzna pe uşile clubului. De cum s-au deschis uşile muzica a devenit extrem de tare. Îmi era greu să mă ţin după English şi încercam să-mi fac loc cu coatele, înaintând ca şi cum aş fi înotat prin mulţimea pestriţă care dansa. House, Rave music, Electro...stiluri de muzică ce te ţin alert răsunau la un volum exagerat din boxele invizibile. Pentru un minut sau două l-am pierdut pe englez. În timp ce mă uitam după el, am observat că majoritatea dansatorilor aveau nişte pahare cu băuturi fosforescentă de diferite culori care străluceau în semiîntunericul clubului, printre lasere şi jocuri de lumini.

L-am zărit la o masă de lângă barul imens care ocupă tot peretele din faţă. Să fi avut vreo 30 de metri. Mi-am făcut loc în linie dreaptă printre dansatorii de pe ringul de dans. Toţi păreau destul de beţi sau de drogaţi şi în drumul meu către masă, am fost acostat şi pipăit de mai multe fete şi chiar de băieţi destul de tineri. Îmi şopteau probabil cuvinte languroase, propuneri indecente pe care mai mult le ghiceam decât le auzeam. Atingerile le simţeam cu siguranţă.

— Bună, sunt Jarmine.
— Şi eu Maxine, mi s-au prezentat urlându-mi în ureche, cele două negrese care erau cu English la masă. Să fi avut undeva la 25-26 de ani, şi semănau aşa de bine că m-am gândit că sunt gemene. Erau îmbrăcate sumar, doar în sutien şi fustiţă scurtă ambele de culoarea şi modelul globului de oglinzi din discotecă.
— Ce vrei să bei?
— Jack ar fi ok.
— Îmi pare rău dar aici au doar reţetele casei. Lasă pe mine. A urlat englezul la mine şi s-a îndreptat către barman. Am observat că fetele zâmbeau şi vorbeau cu mine, dar nu auzeam nimic din ce spuneau.
— Ia asta! O să te simţi mai bine, mi-a zis English, aşezându-se lângă mine dându-mi un pahar, de fapt o sondă neobişnuit de mare, să fi avut 750ml, cu un conţinut fosforescent în trei culori. Roz, Verde şi alb în partea de sus. Am luat o înghiţitură mare şi am fost încântat de aromele din pahar şi în acelaşi timp de senzaţia de ameţeală. Parcă ar fi fost amestecat alcool cu droguri.

— Ce e asta?
— Tot ce se serveşte aici, sunt reţete chimice, nedăunătoare organismului, cu gusturi şi arome care imită băuturile reale. Părerea mea este că astea-s mai bune. Sau poate că m-am obişnuit eu cu ele. Prin combinaţiile astea, se urmăreşte de fapt satisfacerea senzaţiilor pe care le ai atunci când bei sau când iei droguri. Te fac să te simiţi bine. Toată conversaţia se desfăşura pe un ton ridicat şi făceam eforturi mari ca să înţeleg ce spune.

Am continuat să beau şi să mă simt din ce în ce mai bine.
— Ascult. Am strigat la englez ca să-l fac atent, deşi eu le priveam pe cele două negrese care tocmai se ridicau de la masă şi se îndreptau spre ringul de dans.
— Gemene, din Caraibe, sau de pe undeva din zona aia.
— Ce a făcut Veronika? De ce a fost pedepsită?
— E fata unui demnitar foarte bogat din Ungaria. A mituit un gardian cu o sumă foarte mare de bani ca să-i aducă o savarină. Iubea savarinele. De-aia a fost alarmă. Pentru decontaminare. Aici e strict interzis să consumi alimente şi băuturi convenţionale. Tot ce se consumă este artificial, la fel de bun la gust, dar nu dăunează organismului.
— Ce naiba?
— De-aia i-au dat doar 1 zi. E cea mai mare încălcare a legii. De fapt e regula nr.1. Fără alimente şi băuturi convenţionale.

Pe măsură ce goleam paharul, muzica devenea tot mai tare, aveam o senzaţie de ameţeală şi abia înţelegeam ce îmi spunea English care, deşi bea o băutură de culoare roşie, părea destul de lucid.
— Cum am ajuns aici?
— Simplu. Teleportare.
— Du-te naibii! Teleportarea nu există. E doar un mit.
— Cum crezi că ai ajuns aici? Cine crezi că te răpea şi te lasă la Nivelul 1? Te-ar fi adus pe poarta principală. Este încă în stadiul de beta şi ceva. De-aia mulţi dintre cei teleportaţi aterizează la Nivelul 1.

Mă uitam ameţit la dansatorii din ring. Toată lumea era fericită. Toţi se simţeau excelent. Gemenele s-au întors la masă cu câte o nouă băutură pentru fiecare, s-au aşezat lângă noi şi au început să ne mângâie, să ne sărute. Făceam eforturi să ignor tentaţia neagră de lângă mine şi să fiu atent la ce spune englezul. Mă simţeam bine şi parcă nimic nu mai conta. Ca în Rai. Un Rai Techno. Pluteam. Muzica a început să nu mai fie aşa de tare, totul era în ceaţă şi difuz, informaţiile englezului veneau şi apoi dispăreau, negresa apărea şi dispărea brusc, lumini, întuneric, lasere, proiecţii.

— Totul este top secret, totul se face cu acordul guvernelor din toată lumea, indiferent că sunt democraţi, comunişti sau cine ştie ce regate uitate de lume. Populaţia planetei crescuse îngrijorător şi s-a luat această măsură pentru siguranţa celor rămaşi. Celor sănătoşi.
— Nu contează ….......... vrei sau nu vrei.
…...............dispar …...............................să apară …....................strict secret. ….................toată lumea,......................... …..........Siberia, ...................copii, pentru bătrâni. ….....................boală. …...................depresie şi plâng …............................. ultima zi. …..........................fericiţi …......................suferinţă ….................... familia, …................. Scopul …...................decent. …..................chimio ….........................expiră, …................moartea …...................cenuşa ….................... …............ organisme sănătoase. …...................băutura dăunează organismului. …..................injecţiei, …............................Tot ce ne rămâne este mirosul. …................. …............ fuma, …...........................sau nu. …............împotriva religiei. …...........................Dar care rostul …................................dragoste …................să trăieşti fără să te bucuri..................................lângă tine?

*

Ca prin vis vedeam şi simţeam senzaţii puternice. Eram în pat, doar cu blugii pe mine şi fata din Caraibe, Jarmine sau Maxine, era deasupra mea îmbrăcată cu sutienul şi fustiţa de culoarea globului disco. Simţeam excitaţia, senzaţia binecunoscută de sex, dorinţa, plăcerea unui sex oral. M-am uitat în dreapta mea şi am tresărit. Englezul era în pat, în total extaz, pe spate ca şi mine, doar cu blugii pe el, ca şi mine şi negresa numărul doi era deasupra lui mimând sexul oral. “Ce naiba?!” M-am uitat la fata care era deasupra mea şi, ca prin ceaţă, am văzut că şi ea mima sexul oral.
“De ce mă simt atât de bine dacă ea nici măcar nu mă atinge?”

*

Am dus ceaşca de cafea la gură. Mirosea aşa de bine. Am vrut să beau lichidul ăla negru cu spumă maronie. Mi s-a făcut scârbă. Şi atunci, un alt flash m-a luminat.

Mi-am adus aminte de apelul primit pe 30 decembrie şi de vocea care îmi spune că a doua zi să fiu la 20.45 la barul din colţul hotelului. Şi mi-am dat seama de unde o cunosc. Aceeaşi zi, aceeaşi oră, aceeaşi masă, acelaşi bar...doar că era anul 2006.

Totul a căpătat sens. Toate informaţiile primite au reapărut din ceaţă.
“Nimeni nu scăpa fără injecţie. Până vei fi injectat, nu ai voie să ieşi de aici. Apoi eşti liber.”
Cuvintele doctoriţei poloneze:
“Numele meu este dr. Katerina Poszdan. Chiar dacă ştiţi, sau nu ştiţi toţi cei care sunteţi prezenţi aici, astăzi, în această sală, sunteţi bolnavi. Bolnavi incurabili.”
Veronika: “Legea lor de căcat”
Mi-am adus aminte de ceea ce îmi povestise English în club, dar eram prea drogat la vremea aia ca să înţeleg:

“Totul este top secret, totul se face cu acordul guvernelor din toată lumea, indiferent că sunt democraţi, comunişti sau cine ştie ce regate uitate de lume. Populaţia planetei crescuse îngrijorător şi s-a luat această măsură pentru siguranţa celor rămaşi. Celor sănătoşi. Nu contează părerea ta. Eşti bolnav incurabil, ajungi aici, indiferent dacă vrei sau nu.

Persoanele bolnave dispar fără urmă ca apoi, după tratament, dacă mai doresc ei, să apară din nou în locul ales de ei înşişi. Dispariţiile nu sunt anchetate. Totul e clasificat strict secret. Trimit o persoană, foarte atractivă, bărbat sau femeie în funcţie de sexul persoanei bolnave, pentru racolare şi la final pentru a “scăpa” de trupurile celor care aleg să-şi trăiască ultima zi în lumea reală. Totul se petrece în locuri speciale numai de ei ştiute şi aranjate în aşa fel încât nimeni să îi deranjeze.

Sunt unităţi de genul ăsta în toată lumea şi toate sunt subterane. Asta e sub Siberia şi este doar pentru tineret de la 25-40 ani. Sunt locaţii speciale pentru copii, pentru bătrâni. Sunt dotate corespunzător în funcţie de necesităţile vârstei. Nicăieri nu se discută despre boală. Pur şi simplu se trăieşte. Atât cât se poate, fără grija zilei de mâine. Doar când vine ultima zi se schimbă puţin treaba. Unii cad în depresie şi plâng şi imploră, dar majoritatea acceptă ultima zi ca pe un dar şi o trăiesc la intensitate maximă, fie că fac sport, fie că stau cu prietenii, fie că fac dragoste sau sex fie că....ies afară. Alţii pleacă să-i vadă pe cei dragi, măcar de la distanţă. Fiecare alege singur cum să-şi petreacă ultima zi.

După ce ajung aici şi sunt injectaţi, majoritatea se întorc acasă şi trăiesc fericiţi până în ultima zi, neştiind când va fi aceasta. Mulţi preferă să trăiască aici, pentru că nu mai au mult, şi chiar dacă mai au, preferă să evite suferinţă familiei. Explicaţiile, contactul. Mai uşor suportă familia, cunoscuţii faptul că ai dispărut, decât faptul că eşti bolnav incurabil.

Scopul este ca să cureţe lumea de oameni suferinzi. Ţi se dă de trăit doar atâta timp cât o poţi face în mod decent. Fără pastile, fără luni petrecute la pat, fără chimio şi alte tratamente care nenorocesc organismul în speranţa că îl tratează. Când timpul expiră, capsula injectată explodează şi elimină o substanţă chimică toxică ce produce moartea instantanee. Toate trupurile celor rămaşi aici sunt incinerate şi cenuşa este dezintegrată chimic şi magnetic.

Sunt interzise procreările pentru că se consideră că din organisme bolnave nu pot ieşi organisme sănătoase. Nu poţi mânca şi bea pentru că ingredientele din mâncare şi băutură dăunează organismului. Accelerează îmbolnăvirea. În urma injecţiei, nu mai simţi nevoia să te hrăneşti în mod normal, aşa cum nu simţi nevoia să mănânci pământ, sau cum nu simţi nevoia să muşti din fier şi să bei acid sulfuric. Tot ce ne rămâne este mirosul. N-au reuşit să rezolve problema asta. Putem mirosi o pizză delicioasă dar nu o putem mânca, la fel cum putem mirosi un trandafir dar nici prin cap nu ne trece să-l mâncăm.

Doar de fumat mai poţi fuma, deşi “viaţa” îţi e socotită şi în funcţie dacă eşti fumător sau nu.

Ştiu, e inuman, e imoral, e împotriva religiei. Nu te poţi juca de-a D-zeu omorând oameni atunci când crezi tu că e momentul potrivit. Dar care e rostul să existe oameni suferinzi pe patul de moarte? Care e rostul că trăieşti încă 6 luni sau 1 an cu pastile şi cu chimicale? Să nu poţi să simţi gustul mâncării, al băuturii? Să nu poţi ieşi la un grătar cu prietenii sau să nu poţi să mergi la mare pentru că soarele îţi face rău. Care-i rostul să trăieşti fără să faci dragoste sau sex? Care-i rostul să trăieşti fără să te bucuri de cei din jurul tău? Şi care-i rostul ca cei din jurul tău să sufere pe lângă tine?”

*

Am realizat atunci că 31 decembrie 2012 era ultima zi din viaţa mea.
Iar cafeaua era ultimul lucru pe care vroiam să-l miros înainte de a muri.

Vrei să citești mai mult?