— Ce este în neregulă cu dosarul meu? Întrebă frustrat omul din faţa mea care stătea la rând împreună cu un băiat de vreo 10-12 ani.
Era un bărbat de vreo 50 de ani ce avea o mustaţă încă neagră. Băiatul era pistruiat şi roşcat şi era îmbrăcat în sandale, Bermude şi tricou exact ca şi tatăl lui. M-am uitat peste umărul bărbatului care era mai mic de statură decât mine la dosarul deschis şi la funcţionara grasă şi cu ochelari. Pe faţa ei se distingea o plictiseală ce nu era datorată vechimii în muncă. Era o plictiseală datorată oboselii.
— Vă lipseşte ştampila de la MAE.
— Păi... n-am ştiut... încercă el să explice timid.
— Fără ştampila de la MAE nu puteţi primi invitaţia. Următorul.
Şi-a luat dosarul şi s-a întors spre mine. M-a privit trist uitându-se la plicul auriu în format A4 pe care-l ţineam în mână. Pe plic erau trecute numele şi adresa mea, iar în colţul din dreapta sus era o ştampilă de culoare roşie cu menţiunea: “A NU DESCHIDE DECÂT LA DESTINAŢIE!”
— Bună ziua, mi s-a spus să mă prezint la dumneavoastră. Am spus eu încet ca şi cum tristeţea din ochii mustăciosului mi se transmisese şi mie.
— Daţi-mi invitaţia.
— I-am întins plicul cu ştampila roşie iar ea mi l-a ştampilat cu o alta de culoare verde pe care scria: “VERIFICAT!”
— O zi bună... şi... drum bun!
Am ieşit din birourile supraaglomerate ale AJOFM. Mi-am făcut loc prin mulţimea care se înghesuia spre cele 10 ghişee deschise. Mi-am aprins o ţigară şi m-am uitat intrigat la programul afişat pe uşă: “DESCHIS NON STOP”. Am băgat plicul în rucsacul de umăr şi am ieşit pe bulevardul Republicii, nehotărât şi un pic dezorientat din motive necunoscute.
Eram confuz şi nu ştiam în ce direcţie să mă îndrept deşi eram în oraşul în care locuiam de 37 de ani. Oricum nu ştiam unde trebuia să mă prezint cu invitaţia aia aurie aşa că am hotărât să mă îndrept spre casă. Am mers încet privind contrariat cerul.
Deşi era miezul zilei, soarele era acoperit de o perdea de nori ireală lăsând o atmosferă ca de ore mici din zi, un semiîntuneric cam ca la ora 5 când se întrepătrunde ziua cu noaptea.
În faţa hotelului Sport, pe o bancă stătea o bătrână. Să tot fi avut vreo 80 de ani şi era îmbrăcată cu un pulover, o fustă şi un batic pe cap. Toate negre. Ca la doliu. Avea faţa senină iar în gură i se vedeau vreo 4-5 dinţi sus şi vreo 4 jos. Avea ochii închişi şi stătea rezemată ca şi cum ar fi dormit.
Am vrut să trec mai departe dar în momentul în care am trecut pe lângă ea mi-a spus cu un glas tremurând:
— Călătorie uşoară!
M-am uitat în jurul meu şi apoi la bătrână. Nu deschisese ochii şi nu eram sigur că vorbeşte cu mine, aşa că i-am răspuns nehotărât:
— Mulţumesc.
— Cu plăcere maică. Mă ajuţi şi pe mine să merg mai departe?
Ce zi ciudată mă gândeam eu şi nu eram convins că vreau să o ajut. Nu era vorba de lipsă de politeţe, dar ceva mă oprea.
“Când cometa va veni, Mabus va veni şi curând după aceea va muri.
În oameni şi în fiare va fi o distrugere oribilă.
Apoi o neaşteptată răzbunare se va vedea, sânge, muncă, sete, foame...”
— Ce-ai spus? Am întrebat-o eu contrariat. „Asta îmi mai lipsea, să ajut o bătrână senilă. Şi oarbă.” Bănuiam eu pentru că baba nu deschisese ochii.
— Nu sunt nebună. Mă cheamă Vanga. Spuse ea uşor iar apoi:
"Corpul fără un suflet nu mai este la Sacrificiu.
În ziua aleasă moartea ciudată vine cu renaşterea.
Spiritul divin va alege sufletul văzând Veşnicia lumii."
— Hai mamaie, vrei să mă sperii? Ce naiba? Ce tot bâigui acolo?
— Ajută-mă să trec podul. Te rog.
— Bine. Te ajut, dar nu mai vorbi fără noimă. Te rog să taci din gură.
Am luat-o de braţul stâng şi am pornit încet, cu paşi mici şi cu pauze, să trecem podul de la Moldova. Ne-am apropiat şi am observat că podul nu mai avea balustrade, iar apa era până la baza lui revărsându-se învolburată peste şosea. Baba Vanga şopti din nou:
"... Antihristul revine pentru ultima dată...
Toţi creştinii şi neamurile păgâne vor tremura... pentru o perioadă de douăzeci şi cinci de ani.
Războiul şi luptele vor fi mai grele decât oricând.
Oraşele, municipiile, citadelele şi toate celelalte structuri vor fi distruse...
Deci, multe rele de Prinţul Satan vor fi comise, că aproape toată lumea se va găsi
În sine anulată şi pustiită. Înainte de aceste evenimente,
Multe păsări rare vor striga în aer, "Acum! Acum!"
Şi cândva mai târziu vor dispărea "
Vorbele bătrânei se potriveau bine cu atmosfera întunecată şi cu apele învolburate ce treceau de marginea podului. Un stol imens de corbi se zări dinspre Perchiu. Nu mai văzusem niciodată Caşinul aşa de mare şi am observat că şoseaua era crăpată pe ambele benzi de circulaţie. Nu am mai putut să scot niciun sunet, gândindu-mă că visez. Peisajul era sumbru. Apocaliptic.
"Vor fi semne în primăvară, şi Schimbări extraordinare ulterior, inversare de Naţiuni şi cutremure puternice... şi ele Vor fi în luna octombrie ca o mare Mişcare de pe glob, şi acestea vor fi de aşa natură încât Ne vom gândi că Pământul şi-a pierdut Mişcare gravitaţională şi că acesta va fi Aruncat în abis într-un întuneric perpetuu "
Era 30 septembrie şi afară era întuneric deşi era ora 13. Tunete puternice urmate de fulgere lungi brăzdau cerul şi liniştea relativă a zilei. M-a luat cu tremur. Toată fiinţa mea era încordată. Era un sentiment pe care nu-l mai trăisem niciodată. Cu picioarele în apa rece care invada podul am realizat ce sentiment trăiam. Frica. O frică imensă ce-mi îngheţase sângele în vine. Eram convins că visam. Sau în cel mai bun caz înnebunisem. Abia trecusem podul când baba Vanga rosti mai tare şi apăsat:
"Al treilea Antihrist anihilează foarte repede Totul. Douăzeci şi şapte de ani însângeraţi războiul lui Va dura. Necredincioşii morţi, captivi, exilaţi Cu sânge, trupuri umane, apă şi grindină roşie Acoperă pământul..."
Am lăsat-o pe bătrâna din braţe şi am rupt-o la fugă. Nu m-am uitat în spate, dar cred că baba a căzut jos, nu ştiam dacă se putea ţine pe picioare. Fugeam ca de Diavol. Nu putea fi altcineva aceasta babă Vanga.
După ce am trecut de intersecţie, lângă piramidă, i-am văzut pe bărbatul mustăcios şi pe fiul său jucându-se cu mingea. Bărbatul avea ochiul vânăt iar băiatul buza crăpată. Hainele de pe ei erau rupte şi murdare de sânge şi noroi purtând urmele unei lupte. Îi vedeam parcă în reluare, cum s-au oprit din joacă şi se uitau la mine cu ură.
*
Întuneric. Întuneric beznă.
Stăteam într-un şir indian înghesuit alături de multe persoane. Nu le vedeam dar le simţeam respiraţia şi frământările. la un moment dat am auzit cum se face linişte şi am simţit că cineva trece pe lângă mine. Nu mi-a spus nimeni nimic, dar în moment ce duceam mana la ochi ca să constat că sunt legat, am ştiut că el era şeful cel mare şi am auzit pe cineva adresându-i-se cu „SFINŢIA TA”.
La un semn abia auzit, am început să înaintam mecanic, în şir indian. Ţineam strâns la piept Invitaţia. Am parcurs un coridor lung şi la un moment dat am simţit cum toată clădirea începe să se mişte exact ca un vapor pe apă. Imediat, datorită senzaţiei de vertij provocată de instabilitatea vasului am înţeles:
„Oare și ei or fi avut invitații înainte de a se urca pe Arcă.”