Vântul sufla cu putere iar gulerul ridicat al mantalei din pâslă de culoare verde nu reuşea să-mi protejeze faţa. Zeci de ace invizibile îmi împungeau obrazul proaspăt ras. În ciuda regimului militar, din cauza condiţiilor meteorologice extrem de nefavorabile ni se permitea să ne bărbierim doar atunci când simţeam nevoia, dar epidemia de păduchi ce trecuse pragul imaginar dintre deţinuţi şi paznici mă obligase să renunţ la fiecare fir de păr de pe corp.
Acum îmi părea rău, deşi nu fusese o opţiune ci o necesitate, din cauză că mâncărimile provocate de lighioanele alea mici deveniseră insuportabile. Căciula din blană ce era trasă aproape pe ochi, deşi veche, încă mai păstra acel miros greu de oaie atunci când se umezea.
Tot din cauza frigului turele de gardă erau acum micşorate la 2 ore, dar şi aşa acestea păreau săptămâni. Pe sub mantalele grele purtam vechiul model de combinezon cu două feţe KLMK supranumit “solnechnyye zaychiki“ (raze de soare), căci în acest colţ de lume încă nu ajunseseră modelele noi. AN-ul 94 dotat şi cu GP 34, cu care de altfel nu trăsesem niciodată, îmi atârna pe umăr îngheţat şi el. În fiecare tură mă rugam ca nici un deţinut să nu clacheze şi să încerce o evadare de altfel imposibilă.
Cele două lagăre care se întindeau fiecare pe cate nouă hectare, adăposteau împreună 20.000 de oameni. La început fusese doar unul singur, dar în timp, din nu ştiu ce motive cineva îl împărţise în două. Lagărul pentru bărbaţi şi cel pentru femei. Eu sosisem aici când erau deja separate şi primul lucru pe care l-am aflat a fost povestea neconfirmată cum că în ciuda condiţiilor vitrege de trai totuşi se năşteau copii.
Tot legenda spune că trupurile copiilor erau îngropate în lanul de porumb ce se întindea pe toată latura nordică a lagărului în care eram eu şi că acesta era motivul pentru care tulpinile creşteau până la 6 metri şi nu se veştejeau de tot în timpul iernii. Era sfârşit de noiembrie iar eu priveam lanul de porumb cultivat sau nu pe legenda copiilor morţi.
Zăpada scârţâia sub bocanci şi vântul se pusese pe fluierat. M-am oprit să-mi aprind o ţigară privind cu coada ochiului ca să surprind orice eventuală mişcare. Nimic. Doar pustietate şi foşnetul porumbului care nu înceta niciodată, nici măcar în zilele calme de vară în care nu adie vântul şi parcă timpul se opreşte în loc. Mintea şi împreună cu ea toate cele cinci simţuri ale mele erau întinse la maxim. Eram la postul de control Nord-Est în partea din spate a lagărului. Un fior mi-a îngheţat şira spinării. M-am uitat la ceasul de la mâna. Mai erau fix douăzeci şi două de minute din ultimul rond, apoi procedura schimbului, predarea armamentului din dotare şi somn. Mult somn.
În faţa mea se înălţa întunecată o clădire veche din bârne de brad, ce odată folosea drept hambar şi magazie de scule, care fusese demult abandonată dar care încă nu fusese dărâmată. Tocmai trecusem de el trăgând cu nesaţ din ţigară când brusc m-am oprit sprijinindu-mi toată greutatea pe piciorul stâng şi cu dreptul suspendat în aer.
Nu aveam o explicaţie clară dar am revenit în cea mai mare linişte cu ambele picioare pe pământ şi am întors curios capul spre hambar. Aceeaşi imagine binecunoscută, aceleaşi zgomote surde şi scârţâituri de geamuri, acelaşi trosnet de bârne uscate. Dar mai era ceva. „Cineva?” Ţigara aprinsă, fără filtru, uitată de uimire între buze m-a ars brusc şi am scuipat-o nervos. Am aşteptat nemişcat, cu arma în mână şi urechile ciulite. Totul pare la fel, doar că diferit. Ceva nu este la locul lui.
Receptorii senzoriali de pe suprafaţa olfactivă aflaţi imediat sub lobii frontali ai creierului mi-au dat răspunsul înainte ca mintea mea obosită să proceseze definitiv informaţia.
În aerul îngheţat apăruseră timid două noi mirosuri ce nu aveau ce căuta în acest colţ al lagărului. Unul era mirosul de haine care au stat un timp îndelungat în fum la gura unei sobe în care ard lemne şi al doilea era un vag miros de mâncare de mazăre la ceaun. Spaima a pus stăpânire pe mine şi mâinile au început să-mi tremure. Am scos din porthartul de piele o lanterna pe care cu mâini nesigure am ataşat-o de armă. Am ezitat să o aprind, moment în care o bufnitură s-a auzit din hambar.
— Cine-i acolo? Luminează-ţi faţa!
Din nou linişte. M-am apropiat precaut în speranţa că e doar o rozătoare rătăcită. Am deschis uşa grea a hambarului şi studiam cu lanterna ungherele cele mai îndepărtate. Fasciculul albăstrui desena alternativ cercuri mai mari sau mai mici, rotunde sau ovale, pe pereţii din lemn. Din când în când dispărea prin câte un geam spart şi revenea tremurând în încăpere. Printr-o gaură din tavan razele lunii pătrundeau sfioase.
— Fugi Mela! a tunat din întuneric o voce ascuţit răguşită în timp ce corpul din care ieşise acest urlet mă dărâmă la pământ.
Instinctiv am întins mâna şi am prins-o de picior.
— Stai că trag!
O arătare slabă şi ciufulită a ţâşnit pe lângă noi îndreptându-se în fugă spre ieşire.
— Hai Pel! Nu rămâne în urmă! Ce dracu? Dă-i drumul animalule! Loveşte-l!
O durere imensă de cap şi ochiul îmbibat de sânge. Lovitura venise brusc. O piatră îmi deschisese arcada stângă suficient de tare încât să nu mai văd cu ochiul aferent, dar nu într-atât încât să mă ameţească. Căciula miţoasă atenuase lovitura. Mâna stângă era fixată pe piciorul prea subţire al fetei iar dreapta ridică arma a cărei ameninţare o făcu pe fata din cadrul uşii să-şi stopeze elanul pe care îl luase în salvarea prietenei.
— Fugi Mela! Fugi! Strigă Pel în timp ce se târa fără succes către uşă. Mâinile slabe râcâiau pământul în căutarea libertăţii lăsând urme în solul pavat cu paie şi pământ uscat.
Mela rămase cumva pe vine sprijinită de uşa hambarului ce se deschidea încet lăsând lumina să pătrundă. Prin uşa acum larg deschisă se vedea lanul de porumb. Mela se uita speriată când la noi când la lanul de porumb. Părul încâlcit îi atârna peste faţă. Pel încetase să se mai zbată şi se uita rugător către Mela. Am îndreptat arma către Mela fixând ţinta cu ochiul cel bun. O dată cu lumina lanternei punctul roşu se aşeză pe fruntea fetei ce stătea împietrită în uşa hambarului. Pel plângea înfundat.
— AAAAAAA!!!! Rafala de gloanţe muşcă din tocul uşii deasupra capului fetei şi apoi se pierdu în văzduh peste lanul de porumb.
Urletul meu de neputinţă a fost ca pistolul de start de la atletism. Mela ezită o secundă, apoi făcu dreapta împrejur şi în câteva clipe dispăru în lanul de porumb. Pel o înoţi cu privirea şi apoi cu un oftat puternic. Tensiunea din mâna stângă slabi, semn că ea abandonase definitiv lupta cu mine şi ideea de fugă.
M-am ridicat de jos cu privirea fixată pe fata slabă ce stătea întinsă pe pământul îngheţat. Plângea şi tot corpul ei tremura spasmodic. Cu mâneca mantalei mi-am şters ochiul însângerat şi am încercat să-l deschid. Am renunţat, sângele curgea puternic. Am stins lanterna după ce am făcut o verificare scurtă a zonei de unde apăruseră fetele. M-am aplecat spre ea şi i-am pus o mână pe umăr. A tresărit brusc ca şi cum aş fi trezit-o din somn.
— Hei… hai sus. Mela a scăpat.
Nu ştiu de ce îi spuneam asta. Faptul că se pierduse în lanul de porumb nu era tocmai o scăpare. Undeva la marginea lanului era gardul dublu de plasă de oţel şi sârmă ghimpată. Da, probabil că ar fi putut cumva să-l sară, dar la cât era de slabă nu cred că ar fi ajuns departe. Pentru Pel, ultimele trei cuvinte fură ca o binecuvântare. Se ridică uşor de jos refuzându-mi ajutorul şi-şi şterse ochii cu mâneca rochiei din bumbac prost prelucrat. Pe dedesubt avea haine groase, bărbăteşti iar în picioare purta nişte bocanci roşi şi destul de mari pentru ea. A ridicat încet privirea către mine scoţând la iveală din semi întuneric nişte ochi albaştri, mari.
— Lasă-mă să fug după Mela. Mi-a vorbit cu seninătatea unui om care-mi cere un pahar cu apă. O priveam încurcat, neştiind ce să-i spun, ce să fac. M-am uitat la ceas. Mai erau cincisprezece minute până la schimb, deşi nu mă îndoiam că vor veni mai devreme alertaţi de zgomotul gloanţelor. O priveam nătâng şi ea a înţeles că orice ar fi fost n-aş fi putut să le împuşc. Nu ratam niciodată. Ezitarea nu fusese voită. Fixasem ţinta dar subconştientul lucrase la timp şi deviase traiectoria gloanţelor.
— Unde vreţi să fugiţi? Nu ştiţi că suntem la mama dracului depărtare de o aşezare omenească? Pe vremea asta n-o să ajungeţi prea departe.
— Nu ştiu. Departe de infernul ăsta…
— Vrei să atârnaţi amândouă ca ăia? Asta vrei?
A tăcut lăsând capul în jos.
Drumul ce despărţea cele două lagăre era pavat cu spânzurători. Cei care erau prinşi că evadează, cei care erau denunţaţi că vor să evadeze, cei care se întorceau singuri în lagăr înfrânţi după zile de rătăcire şi foame, toţi erau spânzuraţi pe drumul dintre lagăre. Erau spânzuraţi şi lăsaţi acolo să atârne pentru vecie, până oasele se desprindeau de piele şi cădeau pe pământ formând mici movile sinistre. Un exemplu ce ar fi trebuit să le taie orice poftă de libertate.
*
Timpul zburase efectiv. Imagini scurte îmi fulgerau creierul în timp ce luam în primire armamentul din dotare. Mişcările erau mecanice iar instrucţiunile sergentului îmi zumzăiau în ureche.
Am ajutând-o să-şi facă un culcuş din nişte baloţi de paie. Am cules tuburile goale şi le-am împrăştiat lângă postul de pază. Tot acolo am pus şi piatra încă murdară de sânge cu care mă lovise Pel. M-am întors şi am închis uşa hambarului fixând-o cumva întâmplător cu un bolovan. Am luat o tulpină de porumb şi am măturat zăpada înlăturând astfel orice urmă a prezenţei mele şi a fetelor la hambar. Am alergat de nebun dus întors pe drumul de patrulare pentru a reface urmele normale.
Am ieşit în întâmpinarea patrulei de intervenţie. Am dat câteva explicaţii nereuşite sub ploaia de înjurături a sergentului care nu credea că am adormit cu degetul pe trăgaci şi am căzut în cap.
Am privit transpirat cum un caporal aduna tuburile goale şi le bagă în porthart în timp ce ceilalţi soldaţi controlează atenţi zona. În tot acest timp privirea îmi fugea involuntar când spre lanul de porumb, când spre hambar. Apoi predarea armamentului. Drumul la dispensar. Copcile şi bandajul. Declaraţia în faţa ofiţerului de serviciu. Ore de explicaţii încrucişate după care au ajuns la concluzia că sunt surmenat, mult prea obosit şi că descărcarea armei venise ca o nălucă. Intrarea în dormitor sub privirile curioase ale colegilor care nu dormeau.
Palma peste ceafă care m-a adus la realitate în timp ce stăteam nepăsător lângă soba ce dogorea , cu tălpile bocancilor de teracota fierbinte pentru a-mi încălzi picioarele. Talpa bocancilor care se desprindea de la atâta căldură. Râsetele şi mişto-urile soldaţilor. Perdaful sergentului. Drumul la magazie. Bocanci noi. Masa de seară pe care am mâncat-o fără pâine. Sfertul de pâine neagră din secară pe care l-am strecurat sub manta. Preluarea schimbului. Primirea armamentului din dotare întreruptă de intervenţia ofiţerului de serviciu care m-a întrebat dacă sunt bine şi care văzându-mi privirea a ordonat ca acela să fie ultimul rond şi mâine dimineaţă să mi se dea o permisie de şapte zile. Drumul către postul de pază. Codrul de pâine care mă ardea sub manta. Neliniştea ce mă cuprinse că s-ar putea ca Pel să fi murit peste noapte. Poate şi Mela.
Totul parcă s-a întâmplat într-o secundă. M-am urcat în foişor şi de la înălţimea celor zece metri cercetam prin binoclul Steiner cu vedere de noapte împrejurimile. La foişorul colegului era linişte. Licuriciul din vârful ţigării lui fumega voios. În rest linişte. Doar lanul de porumb unduia calm în vânt. Nici urmă de Mela.
Apoi am zăbovit foarte atent pe hambar. Imaginea se contura liniştită pe fundalul verde al lentilelor. Am coborât din foişor şi m-am îndreptat spre hambar şovăind, ca şi cum am ajuns acolo din întâmplare. Mi-am aprins o ţigară în faţa uşii în timp ce cu piciorul căutam piatra cu care fixasem uşa. Peste noapte ninsese uşor şi stratul de zăpadă ce se aşternuse era imaculat. Nimeni nu intrase sau ieşise din hambar cel puţin în ultimele două ore de când încetase să ningă. Am răsuflat uşurat când am dat peste piatră. Am îndepărtat-o mult prea nerăbdător pentru un eventual privitor, am deschis uşa hambarului doar cât să intru şi apoi am închis-o la loc. Am aşteptat nemişcat, atent la toate sunetele ce mă înconjurau.
— Sunt eu. Ţi-am adus nişte pâine.
Tăcerea mă înspăimântă. Am ţâşnit către locul în care o ascunsesem pe femeie. Am îndepărtat febril baloţii de paie din care-i făcusem culcuş cu o noapte înainte. Am văzut-o cum stătea ghemuită şi nemişcată. M-am aplecat asupra ei cu teamă şi am atins-o uşor pe umăr. N-a reacţionat imediat şi m-am gândit că murise cu puţin timp în urmă. Faţa îi era călduţă. Când i-am atins-o a tresărit uşor fapt ce mi-a umplut inima de o bucurie inexplicabilă.
— Hei, sunt eu. Ti-am adus nişte pâine. Hai sus.
Am ajutat-o să se ridice un pic, am tras un balot de paie aproape şi am sprijinit-o de el. Am scos bidonul din aluminiu în care aveam apă şi i l-am întins ca să bea.
— Hai bea puţin.
N-a reacţionat. Stătea cu mâinile sprijinite de genunchi şi cu capul în piept. Părul încâlcit şi mizer îi atârna peste faţa mult prea albă. Am desfăcut capacul, mi-am scos mâneca de la cămaşă de sub mantaua groasă şi am umezit-o. Apoi i-am tamponat uşor buzele. S-a ferit de parcă am atins-o cu acid sulfuric dar a ridicat capul şi m-a privit cu ochii ei mari şi albaştri.
— Ai auzit ceva de Mela?
— Nu. Nu încă. Prezenţa se face abia mâine seară şi încă nu v-a turnat nimeni.
— Mă ajuţi s-o găsesc?
— Eu? Unde? Eşti nebună! Am ţipat cu glas şoptit uitându-mă speriat în jurul nostru.
Eram furios pe ea. Eram furios pe mine. Eram furios pe Alexei care se îmbolnăvise rău de tot şi eram furios pe sergentul care mă pusese în locul lui deşi ieşisem din gardă doar cu doisprezece ore în urmă. Şi nu în ultimul rând eram furios pe Mela, care fugise. Ce puteam să fac? Mai aveam o oră şi jumătate din ultimul rond iar apoi plecam acasă. Prezenţa se va face mâine seară când eu aveam să fiu în tren pentru nouăsprezece ore. Aveam să dorm şi aveam să fac în aşa fel încât să nu-mi pese. Ce treabă am eu? De ce să mă bag? Ce-mi pasă mie de două femei slabe şi fugare. Consecinţele fac parte din viaţa noastră. Trebuie să ne luăm la trântă cu ele ori de câte ori le scoatem la iveală. Să-şi asume fuga.
— Da. Te ajut. Bea un pic de apă, mănâncă pâinea asta şi apoi mergem după ea.
Răspunsul venise simplu. Fără ezitare. Nici nu am fost mirat când am auzit sunetele rostite. Subconştientul îmi făcuse bucata iar. Luase hotărârea înaintea mea, fără să mă întrebe. Pel a luat bucata de pâine şi a muşcat din ea cu o forţă nebănuită.
— N-am putut să aduc altceva.
A făcut un gest vag cu mâna în timp ce ultimele bucăţi de pâine dispărură în gura mult prea plină. Apoi a băut din bidonul de aluminiu şi şi-a şters buzele cu mâneca soioasă. M-am uitat la ceas. Mai aveam o oră şi treizeci şi cinci de minute din rond. Am sprijinit-o ca să se ridice şi ne-am îndreptat tăcuţi către uşă.
Am ieşit eu primul şi am cercetat zona deşi nu ar fi avut cine să fie acolo. I-am făcut loc şi din câţiva paşi s-a pierdut în lanul de porumb. Am intrat şi eu după ea deşi am ezitat puţin la marginea lanului. Copii morţi. Porumb plantat…şase metri…”La naiba!”
Pentru o fată slăbuţă şi nemâncată fugea destul de repede. A trebuit să-mi adun toate puterile pentru a o ajunge din urmă. Fugea constant uitându-se din când în când peste umăr ca să vadă dacă o urmez. Eu alergam la pas în urma ei atras parcă de un magnet imens şi invizibil ataşat de spatele fetei. ”Nu sunt un om bun! Ce caut eu în treaba asta?” Mâna stângă ţinea arma cât mai ferm pentru a nu face prea mult zgomot iar cu dreapta mă feream de tulpinile porumbului îndepărtându-le din calea mea şi alungam totodată gândurile şi întrebările ce-mi treceau prin minte.
Cu o bufnitura scurtă Pel se izbi de gardul de sârmă şi căzu în fund. Am ajuns-o din urmă şi am ridicat-o de jos.
— Acum ce facem? Am întrebat-o eu ca pe un superior ce avea la îndemână un răspuns la orice situaţie.
Pel privea în jur căutând parcă puncte de orientare ca şi cum mai fusese pe aici sau oricum cunoştea zona. E sentimentul acela de siguranţă ce te face să continui necondiţionat deşi nu ai nici o bază ştiinţifică care să-ţi justifice acţiunile.
— Pe aici! A şoptit Pel şi a luat-o spre stânga pe lângă gard.
Nu era nevoie să mă uit la ceasul busolă pentru a şti că ne îndreptam către postul de observaţie al colegului, aşa că am ajuns-o din urmă, i-am pus mâna pe umăr şi i-am făcut semn cu degetul la buze să nu facă nici un zgomot. Ea s-a oprit tăcută şi supusă. I-am înmânat binoclul şi i-am făcut semn să cerceteze împrejurimile în timp ce eu o ridicam pe umeri pentru a putea avea un punct de observaţie bun. Când a coborât cu picioarele pe pământ mi-a transmis prin semne stângace că zona era liberă, colegul meu fiind plecat în patrulare.
De data asta am mers eu înainte, tiptil, ascultând. Paşii colegului meu se auzeau din ce în ce mai încet semn că se îndepărta. Ne apropiam de marginea nord vestică a lanului de porumb şi m-am întors către Pel pentru indicaţii.
„Unde dracu mergem?”
Ea nu mi-a răspuns la întrebarea mută în schimb a rămas stană de piatră cu privirea fixă spre drumul cu spânzuraţi.
„Nu! Nu-i momentul ca să te panichezi!” i-am spus cu o voce aproape şoptită iar ea mi-a răspuns doar întinzând arătătorul înainte. Am întors privirea către drum şi am intrat instantaneu în aceeaşi stare cu ea.
Lumina lunii era albastră şi o ceaţă deasă plutea la suprafaţa drumului. Lângă gard, cu mâinile încleştate de plasa cu găuri mărunte, cu privirea goală îndreptată spre gardianul care se îndepărta patrulând, stătea Mela. Zeghea dungată îi era descheiată lăsând să se vadă cămaşa albă ce îi atârna până la genunchi pe trupul slab. Pe umăr avea o traistă de lână ce părea destul de plină iar ciorapii de culoare gri îi stăteau încreţiţi pe tot piciorul. Bocancii largi erau descheiaţi deşi aveau şireturi. Aburi mari albicioşi îi ieşeau pe gură şi pe nas cu fiecare respiraţie. În spatele ei trupurile spânzuraţilor formau o pădure rară.
Am întors involuntar capul în direcţia privirii fetei. Gardianul tocmai dispărea spre stânga după lanul de porumb. Ştiam că aveam între cinci şi zece minute să găsim o soluţie. Atât durează până gardianul îşi execută acea parte din rond, în funcţie doar de vremea de afară. Dacă e ger timpul de patrulare se scurtează considerabil. Acum nu era foarte frig. Aveam cam opt minute pentru a găsi o soluţie. Mă gândeam cum să o trec peste gard pe Pel în timp util şi apoi să mă întorc la postul meu înainte sa se sesizeze cineva.
Un şuierat scurt ne captă atenţia. Mela ne arăta spre gard indicând grăbită cu arătătorul ceva ce noi nu vedeam. Pel era ca o leoaică în cuşcă. Fugea pe lângă gard, îşi plimba mâinile şi din când în când trăgea sau împingea plasa cu furie iar aceasta îi răspundea prompt prin valuri scurte şi zgomote metalice nu foarte puternice. Starea de agitaţie mi se transmisese repede şi eu mă îndepărtasem un pic în direcţia gardianului.
Mai aveam maxim patru sau cinci minute până ca acesta să apară la marginea lanului şi atunci probabil că ne-ar observa. Un icnet scurt îmi întoarse privirea către Pel.
Aceasta îmi făcea semne disperate lângă o gaură din gard care părea că apăruse din senin.
M-am apropiat brusc şi am văzut că plasa dublă de la gard era tăiată inegal probabil cu un cleşte de sârmă.
Mela apăru şi ea la capătul din exterior al găurii şi o ajuta pe prietena ei să se strecoare prin aceasta poarta spre libertate destul de mică.
”Perfect! Acum ele vor pleca iar eu mă voi întoarce la postul meu încercând să par cât mai liniştit.” Îmi spuneam în timp ce mă chinuiam să lărgesc cumva gaura. Mustăţile de oţel intrară în pielea lui Pel de vreo câteva ori şi păstrară sângele drept mărturie.
O bucată de material se rupse şi atârna agăţată în timp ce Pel se împiedică şi căzu de partea cealaltă a gardului sub privirile neputincioase ale Melei care n-a prins-o. Un şiret de la bocanci i se încurcase în plasă iar eu trăgeam cu disperare încercând să o eliberez. Ea se uita la mine rugătoare. Şiretul intră adânc în palmele mele îngheţate şi se înroşi brusc. Uitasem mănuşile în foişor în graba mea de a o găsi pe Pel.
Acum era prea târziu. Cu un plescăit şiretul se rupse iar apoi, din câteva încercări eram şi eu dincolo de gard. Nu aveam de ce să mai rămân. Dacă rămâneam mă aştepta Curtea Marţială. Dacă plecam... Fetele se uitau la mine cu priviri tâmpe, neînţelegând nimic. Nu aveam timp să le explic. Tot ce aveam de făcut acum era să fugim.
*
Fugeam din toate puterile. Din când în când mă opream cu mâinile pe genunchi pentru a-mi trage sufletul şi pentru a le aştepta de fete. Alergau destul de bine dar se opreau des ca să se ajute una pe alta. După o perioadă de urcuş uşor printr-o pădurice de mesteceni am dat peste o pajişte în pantă destul de moale, iar acum, la vale, avansul nostru creştea vizibil. Undeva în spatele nostru se auzea alarma, semn că fusesem descoperiţi.
Am mărit puţin avansul faţa de fete. Inima pompa cu putere şi bătăile ei se intercalau cu zgomotul constant paşilor. Nu fugeam de ele sau nu-mi dădeam seama, dar o luasem înainte în speranţa că voi găsi o aşezare, un adăpost în care să ne putem ascunde, să ne tragem sufletul şi eventual să mâncăm ceva.
Am întors scurt capul în urmă. Fetele nu se mai vedeau aşa că am mărit cadenţa. Am mai alergat cred că vreo douăzeci de minute la pas şi m-am oprit pentru a cerceta zona prin binoclu. Întâi de toate am privit în urmă încercând să dau de un semn al urmăritorilor sau al fetelor pierdute. Nici un semn. Am răsuflat uşurat deşi ştiam că nu va dura mult până totul va deveni un calvar şi presiunea pusă pe noi de urmăritorii cu maşini şi câini va ajunge la paroxism.
Cu binoclul la ochi am început să survolez zona cu atenţie. La marginea pădurii, pe fundalul verde al lentilelor au apărut două forme de culoare albă ce puteau fi orice. Căprioare, lupi. M-am întors mai mult spre dreapta şi dacă nu m-aş fi gândit la urmăritori, probabil că mi-aş fi dat seama din prima, fără nici un efort. Da, în faţa mea la câţiva kilometri se vedea un turn de biserică. Am pus binoclul în porthart, am introdus glonţ pe ţeavă şi am pornit în direcţia turnului bisericii. De un lucru eram sigur, nu aveam să mor mâncat de lupi.
*
M-am apropiat încet fără să fac vreun zgomot. Am urcat într-o clipă cele şase trepte roase de vreme de la intrare, după ce am stat ascuns în tufa de lângă scări şi am urmărit atent împrejurimile. Am împins uşa de la intrare cu ţeava armei şi aceasta s-a deschis în linişte, fără pic de rezistenţă şi fără să scoată vreun sunet, semn că locul era des vizitat şi bine întreţinut în ciuda aspectului exterior.
Am pătruns într-o încăpere de vreo 60 de metri pătraţi luminată slab de nişte candele. Doar în faţă, în zona altarului era mai multă lumină şi în special în dreptul crucii de culoare maro pe care era răstignit Iisus. În rest linişte.
Nu sunt catolic dar m-am îndreptat către altar cu sfială. Am îngenuncheat pe treptele din faţa altarului, mi-am dat arma la spate, mi-am scos căciula groasă şi am închis ochii împreunând-mi mâinile. Nu m-am rugat în sensul strict al cuvântului şi n-am rostit nici o altă frază. Pur şi simplu aşteptam un semn. Cu ochii bine închişi, deconectat de lumea reală am aşteptat un semn bun. O speranţă.
Un murmur abia perceptibil îmi atrase brusc atenţia. Nu ştiu cât stătusem cu ochii închişi şi nici nu ştiu dacă zgomotul era deja acolo când am intrat şi nu l-am auzit. M-am ridicat încet, mi-am pus căciula pe cap şi cu paşi înceţi mă îndreptam către o uşa din dreapta altarului. Pe măsură ce mă apropiam zgomotul se intensifica.
Am deschis cu precauţie uşa şi dincolo de ea am intrat într-o sală mai mică luminată doar de lumânări. În centrul ei pe o masă era un sicriu. Dincolo de mort era o babă ce ţinea în mână un rozariu şi rostea impasibilă rugăciunile ţinând ochii închişi. Lua pauză doar atât cât cele două duzini de femei ce stăteau pe scaune din lemn sculptat de o parte şi de alta a sicriului puteau să repete cu evlavie cuvintele prea bine cunoscute.
„Bucura-te Marie ,Domnul este cu tine! Născătoare de Dumnezeu, Fecioara, bucură-te! Ceea ce eşti plină de har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântata eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău, că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre. Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine Născătoare de Dumnezeu cea pururea Fericită şi fără de prihană şi Maica Dumnezeului nostru, ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii, pe tine cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu ,te mărim!”
Cuvintele răsunau sinistru între pereţii îngheţaţi. Ca nişte roboţi, femeile cernite îşi uneau glasurile întru rugăciune. Lumina slabă şi mirosul de tămâie îmi induseră o stare de leşin. Nu păreau să mă fi observat. Am făcut câţiva paşi mici şi am întins mâna în recipientul cu apă şi cu degetele ude mi-am făcut cruce. În acel moment uşile s-au izbit de pereţi şi Mela cu Pel năvăliră în încăpere. Femeile şi-au întors feţele îmbătrânite spre noi iar de sub pleoapele bătrânei care părea şefa, doi ochi mâncaţi de albul tulbure al cataractei priveau undeva deasupra noastră.
— Hai!
— Să mergem!
— Vin…!
Am rostit într-un glas toţi trei în timp ce baba şi-a reluat rugăciunea.
Am luat-o pe Mela de mână şi am pornit spre ieşirea din spate urmaţi îndeaproape de Pel care goli tava cu prăjituri şi colaci de la capul mortului în traista pe care o luase de la Mela.
*
Am rupt-o la fugă toţi trei fără a ne uita în urmă. „Nu se poate să ne fi ajuns!” îmi repetam obsesiv. Intrasem iar în păduricea rară şi ne feream pe cât puteam de crengile mestecenilor. „Nu se poate să ne fi ajuns!”
— Cine să ne ajungă? mă întrebă sacadat Pel şi atunci am realizat că vorbisem cu voce tare.
— Militarii din lagăr. Echipele de urmărire. Maşinile. Câinii. Mă precipitam eu încetinind puţin ritmul.
— Păi, încă nu ne-au ajuns. Răspunse Pel încurcată. Sau cel puţin nu cred. Eu spuneam de…
— Un urlet tânguit sfâşie noaptea.
Lupii.
Am simţit cum m-am albit la faţă şi cu mâinile uşor tremurânde am scos iar binoclul. Priveliştea din jurul nostru nu era deloc încurajatoare. Printre copaci se zăreau siluetele lupilor polari, mari, cu blană albă, vânători în întuneric. După cum vedeam eu, haita ne încercuia tăcută. Meticuloasă. Din când în când câte un urlet scurt ghida hăitaşii.
— Pe aici!
Încă era întuneric şi nu aveam nici o posibilitate de orientare aşa că am urmat-o pe Mela fără prea multă convingere. Nu ştiam foarte bine încotro fugim, dar după vreo jumătate de oră am ajuns la marginea unei aşezări omeneşti. Era o pajişte destul de întinsă dar îngrădită. În vale, undeva în dreapta noastră pâlpâiau slab luminiţe. Fugisem în direcţia opusă. Dacă ne-am fi îndreptat spre Nord - Est probabil că acum am fi fost în sat. Am sărit gardul şi ne-am îndreptat către o cabană din bârne ce de la distanţă părea a fi o saună.
— Aici o să fim în siguranţă pentru scurt timp. Să aşteptăm să se lumineze şi apoi vedem încotro o luăm. Mâncaţi şi odihniţi-vă! le-am spus cu ton calm în timp ce închideam uşa din lemn fără geamuri.
Scândurile ce formau uşa erau distanţate iar eu priveam în gol printre ele în timp ce fixam zăvorul pe interior. Fetele se aşezaseră tăcute pe o treaptă din lemn geluit cândva şi răsturnaseră merindele din traistă. Mela alegea prăjiturile cu o cremă albă şi le dădea deoparte. Probabil că avea să le mănânce mai târziu.
Mi-am dat mantaua jos, m-am aşezat în fund sprijinit de tocul uşii şi am pus arma la picioarele mele. Prin geamul murdar de lângă uşă lumina lunii pătrundea timid în încăpere. Mi-am lăsat capul pe braţe oftând.
Am simţit cum cineva mă strânge cu putere de mână iar când am deschis ochii i-am văzut faţa lui Pel prea aproape. Degetul arătător se sprijinea de buzele cărnoase. Fără să mă ridic de jos, m-am întors către uşă şi am privit printre scânduri. Lupul mă privea calm din partea cealaltă. M-am retras din instinct căutându-mi arma. Pel a dat din cap a negaţie şi mi-a şoptit.
— Lasă-i, poate pleacă.
Mela curăţase puţin geamul şi prin ochiul mic format privea atentă afară. M-am dus şi eu lângă ea şi am privit . Părul ei încă mirosea a fum şi a mazăre la ceaun. Afară, lupii dădeau târcoale saunei. Din când în când câte unul venea la uşă şi o zgâria cu ghearele. Unii mârâiau încet. Nu se grăbeau. Ştiau că nu aveam unde să fugim.
— Ce facem? ne-a trezit la realitate Pel care stătea în lumina difuză cu mâinile încrucişate la piept.
Eu mă scărpinam în cap făcând într-un du-te vino alert în timp ce Mela s-a urcat pe cea mai de sus treaptă de la saună şi s-a ghemuit într-un colţ.
— Aşteptăm.
— Ce dracu aşteptăm?
— Lumina. Dacă trag acum îi aduc la punct fix. Poate ne-au pierdut urma. Sper. Scăpăm de lupi dar…
Pel nu mai era atentă la mine. Cu ochii aţintiţi pe geam şi cu mâna întinsă rămăsese nemişcată.
— Ce dr..? m-am apropiat şi am privit din nou afară.
Pe banca construită dintr-o jumătate de buştean stătea cineva.
Nu se distingea dacă e bărbat sau femeie, se vedea doar o siluetă îmbrăcată în negru. Stătea cu spatele la noi, puţin aplecată spre înainte şi mângâia lupul ce i se aşezase cuminte la picioare. Ceilalţi stăteau respectuoşi la distanţă formând un semicerc aproape perfect. La un moment dat silueta se ridică în picioare, se îndreptă de spate şi privi bestiile. Noi ne-am retras speriaţi şi ne-am ascuns după tocul ferestrei de parcă arătarea ar fi avut ochi la ceafă. Mela începu să se bălăngăne ca un autist şi mormăia ceva în surdină.
— Nu! O rugă Pel şoptit şi se ghemui lângă ea strângând-o în braţe.
Mi-am cules haina de pe jos şi cu arma în mână m-am alăturat fetelor, protector. Aveam două încărcătoare pline a câte treizeci de cartuşe fiecare dar ultimele trei aveam să le păstrez pentru noi. Câteodată moartea e o soluţie. N-o să le las în mâinile lor. Indiferent că e om sau animal.
— Ne împuşti, da? Dacă e ceva…
N-am apucat să-i răspund că uşa de la intrare s-a deschis încet, scârţâind. Am strâns instinctiv arma în mâini şi am îndreptat ţeava spre silueta ce se oprise în prag. Nu i se vedea faţa din cauză că purta o glugă mare şi lumina îi bătea din spate, dar am realizat că este femeie. Trupul subţire învelit în haine din piele neagră dezvăluise misterul. Din spatele ei apăru tăcut şi lupul cel mare şi alb. Ea s-a aplecat şi i-a şoptit ceva la urechi animalului, moment în care m-am panicat şi am apăsat pe trăgaciul armei. O dată, de două ori…nimic.
— Termină cu prostiile! Mi-a spus cu o voce de gheaţă.
Dintr-un pas fusese lângă mine şi cu o forţă imensă îmi smulsese arma din mâini şi o aruncă într-un colţ al camerei. M-am ferit ca şi cum urma să mă lovească peste faţă şi m-am cuibărit în Pel. Ea şi-a desprins o mână din îmbrăţişarea cu care o proteja pe Mela şi m-a strâns de antebraţ.
Lupul rămăsese în pragul uşii în timp ce ea întinse mâna către Mela încercând să o mângâie pe păr.
— Ia-ţi mâinile jos târfo! răcni Pel împingându-i mâna cu brutalitate. Lupul mârâi fioros arătându-şi colţii.
— Uşor mami, vreau doar s-o alint. Râse ea scurt. Şezi! lupul mai mârâi un pic şi apoi se aşeză pe labele din spate, supus.
— Ce dulce e!
Buzele deschise într-un zâmbet îi dezveliră caninii lungi şi ascuţiţi.
Pel o strânse şi mai tare la piept pe Mela.
— Încet puişor! Nu te speria. Mi s-a acrit de atâtea bestii.
Se întoarse brusc către mine ca şi cum uitase că exist.
— Sau poate tu. Şuieră scurt.
— Bine, omoară-mă pe mine. Am răspuns obraznic întinzându-i gâtul şi încercând astfel să îi distrag atenţia un pic, suficient ca Pel să ajungă la armă.
— Nu puişor! Nu pe tine. Orgasmul îmi inhibă foamea. Am constatat asta cu mult timp în urmă. Punctul acela culminant de descărcare îmi taie pofta de mâncare. O plăcere imensă o spală pe alta. Doar că prin zonă nu mai sunt bărbaţi. Doar un sat de muieri bătrâne. Ce păcat.
Primele raze de soare îşi făceau prezenţa în saună iar eu priveam excitat, fără să ştiu de ce, trupul voluptuos îmbrăcat în piele. Poate era doar apropierea morţii.
M-am ridicat brusc şi am prins-o de cap sărutându-o cu pasiune.
Am ridicat-o în braţe şi am lipit-o cu spatele de un perete. Picioarele ei mă îmbrăţişau iar sexul ei se freca de sexul meu. I-am mângâiat picioarele şi fundul prin pantalonii de piele subţiri în timp ce-i muşcam cu pasiune buzele cărnoase.
Ea îmi răspundea obraznic înfigându-mi limba în gură. Caninii îmi zgâriau încet buzele şi limba în timp ce îşi presă sânii de pieptul meu mişcându-se uşor în sus şi-n jos. Apoi mişcările ei se înteţiră si începu să respire accelerat.
Nu-mi mai păsa de urmăritori, de Mela care stătea ghemuită într-un colţ şi suspina, nu-mi păsa de Pel care o strângea în braţe pe fata firavă, astupându-i ochii şi urechile, nu-mi păsa de moarte sau de viaţă. M-am lăsat cuprins de acea pasiune plină de dorinţă şi teamă.
Am ieşit în prag ca să mă uit după ea. Dispăruse brusc. Aşa cum apăruse. Şi împreună cu ea şi lupul cel mare şi alb. Ca la un semn a început să ningă cu fulgi mari. Am ridicat capul spre cer. Începuse să se lumineze iar eu prindeam fulgii apoşi în gură.
*
— Trezeşte-te! Hei, trezeşte-te! Pel mă scutura cu putere. S-a luminat binişor.
Am alungat-o cu mâna dar am deschis totuşi ochii. Soarele puternic ce pătrundea prin fereastră mă făcu să-i închid la loc.
— Lasă-mă!
— Hai, trebuie să mergem.
Erau amândouă în pragul uşii uitându-se tăcute la mine. M-am adunat de pe jos, mi-am luat echipamentul şi am ieşit grăbit după ele. Ninsese mult şi în jurul cabanei nu se vedea nici o urmă de fiinţă. Din pragul cabanei m-am uitat în urmă în direcţia din care venisem. Nu se vedea nici o mişcare nici cu ochiul liber şi nici prin binoclu. „N-are cum. Ce naiba? Unde or fi ăştia?”
La marginea pădurii turla bisericii abia se zărea printre copaci. Fugisem haotic, în beznă şi acum, pe lumină mi-am dat seama că nu făcusem mai mult de doi trei kilometri, deşi mi se păruse mult mai mult.
— Ne îndreptăm către sat! Poate găsim vreun mijloc de transport sau ceva cu care să trecem graniţa. Nu pot fi mai mult de douăzeci treizeci de kilometri până la estoni.
Mergeam tăcuţi, în şir indian. Eu îmi aprindeam o ţigară numărându-le pe restul. „Şapte. Trebuie să găsesc şi nişte ţigări”.
Glontele muşcă zidul din cărămidă al cimitirului prin care tocmai treceam ca să scurtăm distanţa către primele case din sat.
— Jos! am urlat la ele şi ne-a trântit cu toţii în spatele unui cavou mai arătos.
„Ăsta trebuie să fie Gary-americanul. Dacă a băut mult aseară mai aveam o şansă. Dacă nu…de altfel e un lunetist bun.” Îmi spuneam eu în timp ce mă uitam atent la groapa proaspăt săpată ce se afla la nici cinci metri în faţa noastră. „Moarta din capelă.”
— Ce pu..? Mela dispăruse de lângă noi şi se pare că Pel era la fel de mirată ca şi mine.
— MELA! MELA! Pel ţipa cât o ţinură plămânii. Un al doilea glonţ îi tăie elanul de a pleca în căutare.
Ţine capul jos dacă nu vrei să o mierleşti. I-am spus destul de răspicat.
— Unde e? Unde-a dispărut?
— Nu ştiu, dar dacă te mai mişti mult n-o să afli unde a fost.
S-a ghemuit resemnată în spatele cavoului în timp ce eu scoteam grăbit binoclul.
Imaginile se succedau cu rapiditate pe lentilele binoclului. Cruci, copaci, gard, cruci, drum, case, gard, copac, semn de circulaţie. M-am oprit din cercetare şi am focalizat mai bine pe semnul de circulaţie care arăta denumirea unei localităţi. „Markalne” am luat harta şi căutam febril cu degetul localitatea în timp ce Pel netezea cu podul palmei cutele adânci de hârtie.
— Da, da. Uite. Aici suntem. Am făcut cam treizeci şi cinci de kilometri. Mai avem vreo zece şi scăpăm. Gary nu va trece după noi în Estonia.
— Cine?
I-am răspuns făcând un semn cu capul în direcţia lunetistului. Acesta a replicat printr-un alt glonţ tras foarte aproape de capul fetei care se ridicase un pic pentru a se uita în direcţia lui.
— Băga-mi-aş pula. A ţipat Pel şi s-a cuibărit lângă mine frecându-se la ochi. Bucăţi fine din piatra cavoului îi intrară în ochi.
— Ţi-am spus să ţii capul la cutie.
— Unde-o fi Mela?
— Nu ştiu, poate a rămas în urmă, dar nu cred că e momentul să ne facem griji pentru ea. Gary trage doar în noi, deci Mela…
Pel mă privea fix. Mă oprisem fără să termin fraza. Faptul că Gary nu trăgea după ea însemna că fata ieşise din raza de acţiune a M82-ului, deci era undeva înaintea noastră.
— Scoate tot din traistă şi bagă-le în sân!
Pel se conforma cu mişcări precipitate. Două prăjituri albe căzură în pământul proaspăt scos din groapa din faţă. Le-a luat şi le-a înghesuit în sân după ce în prealabil şi-a strâns bine şnurul de la pantaloni. Apoi a ridicat spre mine o privire speriată.
— Uite cum stă treaba. I-am spus eu luându-i capul între palme în încercarea de a-i fixa privirea. Puşca lui Gary trage în condiţii ideale până la 2000 de metri. Maxim. Faptul că trage doar după noi înseamnă că Mela a luat-o înainte şi a ieşit din raza de acţiune a gloanţelor. Înţelegi? Acum e timpul să fugim. Arunci traista cât poţi de tare în stânga ta. În acelaşi timp am să arunc şi eu în aceeaşi direcţie dar mai tare piatra asta. Vom avea maxim un minut să ne îndepărtăm suficient. Înţelegi? Hei Pel! Înţelegi asta?
Fata a început să dea timid din cap a aprobare, apoi ochii i s-au luminat pentru scurt timp. A mototolit cât a putut traista în mâna dreaptă.
— Acum!
Pel a aruncat traista la vreo cinci metri, iar înainte ca aceasta să ajungă în punctul maxim de înălţime al traiectoriei, am aruncat şi eu piatra mult mai departe. Tot în aceeaşi clipă ne-am ridicat de jos şi am rupt-o la fugă. Am apucat să văd cu coada ochiului cum glontele a frânt traiectoria traistei împingând-o mult înapoi şi am auzit a doua împuşcătură venind din direcţia în care aruncasem piatra. Dintr-un salt am fost amândoi peste groapa urcându-ne în grabă pe mormanul de pământ negru. Am reuşit să trecem de mormanul care acum ne oferea o bună protecţie la alergat, chiar în momentul în care s-a auzit a treia împuşcătură ce ne împroşcase cu pământ din spate. Nu ne-am oprit. Fugeam la vale şi ne chinuiam să nu cădem în nas. Am prins-o de mână pe fată de vreo câteva ori, ocazie cu care aruncam câte-o privire în urmă. Împuşcăturile încetaseră, dar după doar câteva clipe l-am văzut printre crucile din lemn vopsite în alb pe Gary cum fugea în direcţia noastră ţinând arma la piept cu ambele mâini.
Am reuşit să ieşim din cimitir şi ne îndreptam către primele case ce se zăreau la vreo 800 de metri. Drumul era format din nişte pietricele mici şi calcaroase extrem de ascuţite pe care le simţeam prin talpa bocancilor mei noi. Instinctiv m-am uitat la picioarele lui Pel care rămăsese puţin în urmă. M-am oprit înfrânt. Pel sângera la piciorul drept. Îşi pierduse un bocanc în goana nebună, dar alergase alături de mine pe drumul colţuros.
— M. stai că trag! urlă Gary de la jumătate de kilometru din spatele nostru.
Descumpănit mă uitam când la Pel ce rămăsese în mijlocul drumului cu mâinile ridicate, când la Gary care cu puşca la ochi încerca să-şi regleze respiraţia, când la primele case care se aflau la mai puţin de 200 de metri de mine. Am încercat să mă îndrept către fata care îşi ridicase piciorul însângerat peste gheata stângă şi încerca să-şi păstreze echilibrul. Un glonte sfărâmă câteva pietricele la câţiva paşi în faţa mea.
— Nu glumesc!
— Lasă-ne să fugim Gary, ce ai de câştigat din…
Un zgomot de motor ce se apropia cu viteză îmi întrerupse vorbele. De pe o uliţă adiacentă apăru un Wrangler Rubicon şi se îndreptă direct spre Gary. Acesta apucă să tragă o dată în parbrizul maşinii care înflori pe loc. În secunda următoare şoferul aprinse toate proiectoarele pe care le avea montate pe jeep.
Deşi era miezul zilei, Gary îşi acoperi ochii cu mâna stângă şi se dădu un pas înapoi dezechilibrat, suficient încât să scape de monstrul pe patru roţi care virase în direcţia noastră. Din câţiva paşi am fost lângă Pel care căzuse şi se uita cu teamă la maşina care se îndrepta către ea. Gary trăgea cu duşmănie în maşina care acum era ca un scut pentru noi.
Rând pe rând zburau oglinzi, proiectoare, cioburi din geamurile securizate ale maşinii. După o frână bruscă şi un sfert de cerc Rubiconul a oprit lângă noi, iar când uşa din spate dreapta s-a deschis, Pel a leşinat în braţele mele.
— Urcaţi! Repede! ne-a strigat Mela întinzându-ne mâna.
*
Maşina rula cu viteză pe dealurile ninse. Din când în când câte un hop ne arunca cu capul în tavan iar la curbe ne înghesuiam unii în alţii către stânga sau dreapta. Gary renunţase la urmărire şi acum se auzea doar zgomotul motorului turat la maxim. Şoferul îmi povesti totul cu puţine cuvinte. Erau estoni ce treceau din când în când în Letonia pentru a le ajuta pe femeile bătrâne din satul fără bărbaţi. Tocmai terminaseră de săpat groapa şi se îndreptau către maşina parcată la vreun kilometru de cimitir unde descărcaseră saci cu alimente, când au auzit primele împuşcături. Făceau cale întoarsă către cimitir să vadă ce se întâmplă când au găsit-o pe Mela care le spuse toată păţania noastră.
Trecurăm graniţa invizibilă dintre ţări, drumul se liniştise şi eu priveam tăcut pe geam la albul ce ne înconjura. În momentul în care jeep-ul cotise la dreapta pe drumul lin ce ducea către o fermă mare ce se afla în vârful dealului mi s-a părut că am zărit-o din nou înconjurată de lupi. Era distanţă mare şi nu cred că altcineva o văzuse, dar am simţit cum mă priveşte. Sau poate a fost doar o nălucă.
M-am uitat la fete. Mela o ţinea pe Pel în braţe şi o mângâia uşor pe păr. Îşi revenise din leşin după ce o udasem cu puţină apă.
Zâmbeau.