— Îmi dai voie să stau eu în locul tău la geam? Ştiu că n-am bilet acolo, dar îmi place să privesc norii. Mi-a întrerupt şirul gândurilor un glas tânăr.
De fapt nu mă gândeam. Urmăream prin hublou cum hamalii aruncă cu “grijă” geamantanele pasagerilor. Tocmai încercam să-mi amintesc o melodie country care se potrivea perfect cu imaginea oferită de bagajele care zburau spre burta avionului.
Da: “United, you broke my Taylor guitar”. Asta e melodia, îmi spuneam în timp ce ridicam privirea spre fata care tocmai vorbise.
Bascheţi negri şi jambiere roz ce urcau mai sus de genunchi, fustă scurtă, roz, în carouri, bluză albă, şi bretele, blondă, ochii negri, 1,65-1,70m, suplă, îmbrăcată ca o şcolăriţă din America. ... şi zâmbetul... zâmbetul ei m-a făcut să nu-i zic “Valea!”
Deşi veneam din vacanţă, fusese o zi naşpa la aeroport unde am constatat cu uimire că nu reuşiseră să dea de urma bagajului pierdut la sosire. Acum, la plecare, după 7 zile mă întorc acasă doar cu geantă de nervi. Speram să fiu singur pe cele 3 locuri din A321, pentru că nu aveam chef să vorbesc cu nimeni. Vroiam să mă gândesc şi să aleg un drum de urmat. Un drum bun.
— Doar dacă nu te duci prea des să te pişi. I-am răspuns destul de amabil, încercând să-i zâmbesc.
— Nu, stai liniştit. La un zbor de 2 ore, merg de 3 ori. Acum, la zborul ăsta care durează 5 ore, probabil de 5-6 ori.
“Na drace, şi frumoasă şi vorbăreaţă” exact ce nu-mi doream. Mai ales partea cu vorbăreaţă, dar am zâmbit sincer când fata şi-a încheiat expunerea cu un zâmbet larg şi o reverenţă.
— Salut, sunt Maja.
— M. Încântat
— Ce bine că nu sunt singură pe rând. Mie îmi place să conversez. Am multe poveşti interesante de împărtăşit chiar dacă sunt mică. Sunt sigură că şi tu ai multe de povestit.
— Drace... oo... scuze, mi-a scăpat. Dar chiar eşti vorbăreaţă. I-am răspuns eu râzând bine.
— Nu erai împreună cu 3 prietene?
— Ba da. Sunt colegele mele de formaţie. Am venit în vacanţă, dar eu m-am plictisit şi am plecat mai repede. Hei, dar de unde ştii?
— Păi, v-am văzut...
“Ladies and gentlemen...” îmi întrerupse explicaţia însoţitoarea de zbor cu instrucţiunile clasice şi obligatorii. siguranţa pe primul plan. Ne-am fixat amândoi centurile şi am ascultat în linişte instrucţiunile. Pe ecranul din tetiera din faţă rulau informaţii despre călătorie.
*
S-a întors de la wc. Avionul ajunsese deja la altitudinea de zbor. Ne desfăcuserăm centurile de siguranţă în momentul în care s-a stins becul ce semnaliza centura on-off.
— Ce scrii acolo?
— Scriu despre ce se întâmplă chiar acum.
— Un fel de jurnal?
— Nu. Că nu mai sunt la vârsta jurnalelor. Acum mi-a venit ideea să scriu în timp real ce mi se întâmplă. Ştii, de obicei scriu după ce trăiesc anumite întâmplări. Le descarc din memorie şi le aştern pe hârtie. Dar de cele mai multe ori pierd din detalii. Aşa că, acum scriu în timp real.
— Wow, e chiar fain.
— Este?
— Da. Dă-mi şi mie să citesc. Având în vedere că sunt şi eu implicată. Sau nu sunt?” Zise ea cu un zâmbet ştrengăresc.
Mi-a smuls laptopul din mână şi a început să citească ce scrisesem eu până atunci. O vedeam concentrată şi zâmbind din când în când. Apoi a închis ochii, şi-a rezemat capul de tetiera scaunului şi a rămas tăcută. N-am zis nici eu nimic. Am lăsat un moment de tăcere. Nu-mi pasă dacă îi place ce am scris sau nu.
Nu era pentru prima dată când dădusem cuiva să citească ce am scris. În general oamenii nu sunt sinceri. Sunt binevoitori. “Băi, e frumos. Îmi place.” dar de fapt gândesc cu totul altceva. Face bine la orgoliul de scriitor. Părerile care contează sunt cele avizate. De la edituri. Deşi, mi s-a întâmplat să-mi fie refuzate cărţile mele ani la rând şi de edituri diverse. Contează mult cine îţi citeşte draftul şi contează şi dacă ce ai scris tu se potriveşte cu viziunea editurii.
Mi-am pus căştile înapoi şi am pornit muzica. Tanz metal. Am închis şi eu ochii gândindu-mă la scurtă vacanţă pe care o petrecusem. Fusese liniştitor. Călătoria fusese plătită de RHI, editură la care publicasem 2 cărţi. Nu m-au întrebat unde aş vrea să merg. Normal. Pentru că era cadou. Nici nu mi-ar fi păsat. Las Palmas de Grand Canaria.
— Brusc simt cum îmi zboară casca din urechea dreaptă..
— Ce-ai zice dacă am face scenariul ăsta cu adevărat distractiv? Care e destinaţia ta finală după escala din Amsterdam?
— Bucureşti.
— Hm. Eu zbor la Geoteburg. Apropos, eu sunt suedeză. N-are importanţă. Ce-ai zice dacă ai merge cu mine în Suedia? Ai fost vreodată în Suedia? Se precipită ea printre zâmbete.
— Hm.
Într-o fracţiune de secundă mi-au trecut prin cap scenarii de viitor. Plăcute. Şi asta cred că s-a văzut la exterior pentru că am zâmbit. A zâmbit şi ea. Ştia că deja acceptasem ideea ei. Nu aveam niciun plan bine stabilit. Abia încasasem un cec de 3000 de dolari pentru cea mai recentă carte publicată la RHI. Cecul şi excursia bonus. Mai aveam vreo 2200 de dolari. Suficient pentru o escapadă de o săptămână sau două în regatul lui Gustaf.
— Câţi ani ai?
— 24.
— Oho! Eu am 41. De ce ai vrea să mă iei cu tine într-o vacanţă neplănuită?
— Nu ştiu, îmi pari interesant.
— Şi numai de atât am nevoie pentru a mă lua cu tine?
— Uite ce-i tataie, că mă enervezi, e pur şi simplu o chestie nebunească. Ai 41, eşti la jumătatea vieţii, dacă ai noroc, şi nu cred că ai avut parte de aventuri de genul ăsta. Îmi zise ea ţâfnoasă dar dulce.
— Touché miss pussycat.
S-a întors spre fereastră botoasă. Chiar îmi plăcea hotărârea ei. Şi zâmbetul. Mai ales zâmbetul ei fermecător. Şi tinereţea ei.
— Uite cum facem, ca să fie mai interesant. Dăm cu banul. Dacă e cap merg, dacă e pajură nu merg.
— Da, da, da. Dăm cu banul, dăm cu banul. Spuse ea veselă ţopăind pe scaun.
Deja îmi părea rău că am spus să dăm cu banul. Aş fi putut pur şi simplu să zic da. Dar m-am alintat şi eu deşi nu era felul meu de a fi. Aş fi vrut să am banul ăla cu două feţe din filmul Propunere Indecentă, cu Demi, Woody şi Robert. Poate că povestea noastră ar fi semănat cu cea din film. Foarte puţin totuşi. Pentru că eu nu-s nici pe departe milionar, iar ea nu are un prieten. Sau are?
— Tu ai prieten?
— Nu. Dăm odată cu banul ăla? Sau aştepţi să aterizăm şi să o ştergi mişeleşte?
Am scos o monedă de 1 euro din portofel şi până să-şi dea ea seamă am aruncat-o în aer şi apoi am prins-o în mâna stângă. Cu pumnul strâns, m-am uitat la Maja. Părea nerăbdătoare să afle rezultatul.
— Ţinem cont de ce a căzut?
— Sigur. Spuse ea repede, dar cu un pic de îngrijorare pe faţă. Ce rost ar avea să mai dăm cu banul dacă nu ţinem cont?
— Deci, pentru tine nu contează dacă nu iese ce vrei?
— Haha, mai avem opţiunea două din trei.
Atunci am deschis pumnul şi i-am arătat banul.
— Ura, a strigat ea fericită luând banul şi arătându-mi partea monedei pe care era ştanţată figura regelui Juan Carlos I.
A ieşit, a ieşit ce am vrut eu.
*
Drumul de la Goteburg până în Kinna a durat o oră şi 30 de minute cu Autobuzul 300. Apoi am luat-o pe jos. 20 de minute. Eu vroiam să văd micul orăşel în care aveam să-mi petrec o săptămână din viaţa mea. Poate două. Stradă se termina la marginea unei pădurici de molizi. Maja stătea într-o casă închiriată. Nu am întrebat-o dacă sau de unde are bani. Mi-a spus că pot să stau în rulota care era parcată peste drum de casa ei. Mai erau doar două vile pe partea cu locuinţa în care stătea Maja. Era retras şi liniştit. Îmi plăcea. Undeva în spate, după liziera de copaci, trecea Viskan. Răul şoptit.
Rulota era un Swift Challenger sport 442. Destul de confortabil. Cum intrai pe uşă, în faţă era zona de gătit cu aragaz, chiuvetă, frigider şi blatul de gătit. În stânga, era un spaţiu de zi, format din două canapele aşezate pe fiecare latură a rulotei, despărţite de o noptieră generoasă cu două sertare şi jumătate. Canapelele se extindeau şi formau împreună un pat destul de confortabil. Partea din dreapta uşii de la intrare era ocupată cu baia. O cabină de duş, wc şi spaţii de depozitare.
“Nu-i rău.” mă gândeam eu în timp ce-mi aşezam organismul oboist pe una dintre canapele. Bagaj nu aveam, în afară de o geantă de laptop şi un rucsac cu câteva haine şi cosmetice pe care am fost nevoit să le cumpăr când mi s-a pierdut bagajul.
Era ora 13 şi eram destul de oboist, aşa că am adormit îmbrăcat pe canapeaua pe care mă aşezasem. Când m-am trezit era ora 18. Dormisem mult şi destul de incomod. Mă durea gâtul şi-mi era sete. Am deschis minifrigiderul şi am rămas plăcut surprins. Câteva sticle de bere, gin, schnapps şi vodcă. Practic nu era nimic de mâncare în frigider. Doar băutură. Am zâmbit. Nu o auzisem să fi umblat la frigider. Am dormit buştean şi nu-mi dădeam seama dacă frigiderul era deja plin său făcuse ea aprovizionarea. Nici nu-mi păsa. Escapada mea începea bine. Aveam destulă băutură.
Am deschis o bere Prips Bla la 330ml şi am băut-o dintr-o înghiţitură. Apoi m-am dezbrăcat şi m-am băgat la duş. Mi-era foame şi am mers peste drum ca să o invit pe Maja la masă în oraş. Am bătut la uşă dar nu a răspuns nimeni.
“Ce mama dracului? Unde-o fi asta mică?” mă scărpinam eu în cap în timp ce mă uitam în jur.
M-am hotărât să n-o mai aştept după ce băusem jumătate de sticlă de gin stând în cur pe treptele rulotei şi am plecat în căutarea unui restaurant, Cafe bar unde să pot mânca ceva.
Deja era ora 20.
M-am întors pe la ora 23, destul de ameţit dar sătul. Mâncasem nişte Gravlax, somon crud picant şi Janssons Frestelse, o caserolă la cuptor, cu şprot murat, cartofi, ceapă şi boabe de fasole.
Am terminat restul de gin din sticlă şi m-am culcat. N-avea sens să o mai aştept. Bătusem la uşa ei la întoarcerea din oraş. Nu era nici o lumină aprinsă şi nu a răspuns nimeni.
*
A doua zi m-am trezit pe la 12. Probabil că aerul tare suedez mi-a pus capac.
Am făcut un duş scurt şi m-am spălat pe dinţi. Apoi am deschis o sticlă de vodcă în timp ce răscoleam prin dulapuri încercând să găsesc nişte cafea. Am găsit nişte plicuri de ness instant, şi în timp ce încălzeam nişte apă, mă uitam pe geam la casa de vis – à - vis. Nu se vedea nici o mişcare.
Am ieşit din rulotă cu cafeaua în mână şi m-am oprit în faţa uşii. N-am mai sunat. În pragul uşii stătea corespondenţa fetei. Am ridicat teancul de reviste şi plicuri, am coborât cele 5 trepte şi m-am aşezat pe unul dintre cele două scaune ce erau aşezate exact lângă scări. Am pus cafeaua pe cel de-al doilea scaun şi am început să răsfoiesc corespondenţa.
Oferte de la supermarketuri, o alta de la Thomann şi trei plicuri. Am aruncat înapoi pe prispă ofertele de la supermarket păstrând doar oferta de la Thomann şi plicurile. Am citit pe plic numele fetei care mă adusese în Suedia şi mă abandonase.
“Maja Annika Bergstrom de ce m-ai adus până aici? Şi unde pula mea eşti?”
Am dat ocol casei în speranţa că dau de cineva să întreb. În stânga casei era un garaj ce avea uşa închisă. Deci iar ghinion.
“Căcat!” şi m-am întors în rulotă. Am deschis tv-ul şi am dat pe un canal de ştiri. Chiar dacă nu ştiam suedeză, mă gândeam că poate a fost dată dispărută şi poate îi văd poză la tv. Am dat pe mute şi am scos laptopul şi m-am apucat de scris. Era aproape fantastic ce mi se întâmpla.
Pe la 19 am ieşit în oraş şi, din bar în bar, am ajuns la PH Club ce era deschis doar noaptea. În zilele următoare nu am făcut decât să mă plimb, să beau şi să scriu iar noaptea mi-o petreceam în club. Mă familiarizasem cât de cât cu orăşelul, îmi făcusem provizii de mâncare şi băutură.
*
— Asta-i ideea ta de aventură? Să mă aduci în Kinna şi apoi să dispari 6 zile? am întrebat-o eu când Maja şi-a făcut apariţia în uşa rulotei, Şi cine mama dracului eşti tu? O întreb apoi pe fata care dormea pe canapeaua de lângă mine şi care s-a trezit somnoroasă în momentul în care m-am răstit la Maja.
— Hei, văd că ai cunoscut-o pe Ronja.
— Unde mama dracului ai fost? O întreb eu cu un ton înmuiat, deşi n-aş fi avut motive reale de supărare. Dacă aş fi ştiut unde pleacă şi pentru cât timp nu mi-ar fi păsat. Era totuşi o experienţă plăcută, mă gândeam eu uitându-mă la fata tatuată, goală şi somnoroasă.
— Am fost la părinţii mei în Sjöviksgården. M-au sunat chiar după ce te-am cazat în rulotă. Aşa s-a potrivit. Trebuia să-i văd. Să le povestesc despre excursie, despre tine.
— Ce? Despre mine? Ce treabă am eu cu părinţii tăi? Ce căcat să le spui despre mine? am sărit din pat gesticulând.
— Oops! zise Maja zâmbind.
Atunci am realizat că sunt dezbrăcat. Complet. Mi-am tras nişte pantaloni scurţi pe mine, mi-am luat o bere din frigider şi am ieşit afară. În urma mea le auzeam pe fete chicotind şi apoi discutând în suedeză.
Frânturi de imagini îmi veneau pe retină. Mi-am adus aminte cum m-a adus acasă Ronja, sau Rony cum mi s-o fi recomandat cu o seară înainte. Mort de beat. Stăteam la bar cu un whisky în faţă şi făceam trucuri cu pachetul de cărţi pe care îl cumpărasem mai devreme. Audienţă şi băutură din belşug. Apoi, după mai multe pahare am scăpat cărţile pe jos şi când m-am ridicat am dat cap în cap cu Ronja, care se aplecase să le culeagă şi am căzut cât eram de mare. Ultima imagine era cu mine ţinându-mă de fata tatuată care mă ruga să nu cad pentru că nu poate să mă ridice.
Mă durea capul şi suedeza lor care se auzea din rulotă mă scotea din minţi. Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile fetele au tăcut.
— Ia aspirina asta. O să-ţi facă bine. Spală-te şi îmbracă-te, că mergem la ai mei.
Tocmai luam pastila, cu bere, şi toată băutura a ţâşnit din sticlă udându-mă.
— Ce?! Credeam că glumeşti.
— Nu glumesc. Şi apoi, ai mei sunt de treabă.
*
Drumul de vreo 90 de km şi o oră jumate l-am parcurs în linişte, eu fiind prea mahmur pentru a conversa iar ea prea înţelegătoare pentru a deschide discuţia.
Pe măsură ce ne apropiam, în dreapta pe o colină se zărea un castel.
— Cred că glumeşti, nu?
Ea zâmbi şi conduse către castelul cocoţat pe un deal, cu o vedere fantastică spre lacul Mjörn. Un “bulevard” lung ducea până la clădirea principală, înconjurată de un parc mare cu peluze, rododendroni şi o fântână cu o sculptură.
— Cat dracu costă chestia asta?
— Vreo 4 milioane.
— De corone?
— Nu. De dolari.
Am tras un fluierat şi am urcat cele opt trepte către intrarea principală, moment în care uşă masivă s-a deschis şi în prag a apărut un cuplu despre care am presupus că erau părinţii fetei plus valetul din dotare. Cum aveam să aflu mai târziu, Castelul avea un total de 15 de camere, fiecare afişând un design fantastic, regal, cu artefacte de aur şi argint. Mobilierul era în stil baroc şi împreună cu modelele clasice ale tapetului de pe perete, transforma fiecare cameră într-o operă de artă. Şeminee, candelabre somptuoase, perdele şi paturi mari care inspirau confort şi viaţă aristocratică.
*
— O să fie un contract pe trei ani. Mie nu-mi place figura ta de beţivan ratat. Dar ai reuşit să o, cum spuneţi voi golanii, vrăjeşti pe fata mea şi acum văd că, deşi n-ai spus mare lucru, ai vrăjit-o şi pe soţia mea. Ele au încredere în tine. Şi nu-mi dau seama de ce. Inexplicabil. Mi-a spus tatăl ei după cină, atunci când am rămas singuri în bucătărie, punând un accent dispreţuitor pe cuvântul vrăjit.
Sub pretextul că vrea să-mi arate nişte sticle de vin foarte vechi, m-a extras din compania plăcută a soţiei şi fiicei sale. Bucătăria era în stil ţărănesc, cu bârne de lemn, mobilă albastră, cuptoare şi frigidere mari încastrate în pereţii aspri văruiţi cu alb. Toate oalele şi tigăile atârnate la vedere erau din alamă şi erau foarte curate de parcă nu s-ar fi gătit niciodată în ele. M-am uitat atent să văd vreun semn de activitate culinară, dar n-am zărit. Probabil că se gătea în altă bucătărie, iar asta era doar pe post de muzeu.
M-am uitat la paharul de Malbec pe care-l ţineam în mână şi învârteam vinul roşu din pahar ca şi cum nu l-aş fi auzit pe tatăl Majei.
— Ce-ar fi să te duci dracului cu contractul tău! Nu-s de vânzare.
— Relaxează-te. Nu te cumpără nimeni. Vei fi plătit pentru a scrie ce ai început în avion. Vei sta în Suedia, vei învăţa suedeză, vei învăţa ceva maniere, căci se pare că ai mare nevoie, şi vei scrie. E dorinţa fetei mele, iar eu nu-i refuz nimic.
— Du-te dracului! i-am spus şi am ieşit din bucătărie înjurând în româneşte.
*
Au trecut mai bine de doi ani de la scena din bucătărie iar eu eram tot în rulotă de pe malul râului Viskan. Învăţasem ceva suedeză, germană şi-mi perfecţionasem cunoştinţele de engleză. Trăiam liber şi nu-mi păsa de ziua de mâine. Aproape în fiecare zi scriam, dacă nu cumva îmi era prea rău de la băutură.
Maja a fost mai mult decât o gazdă primitoare. Ea se ocupa de toate nevoile mele, mai puţin cele sexuale. Nu am avut niciodată intenţia de a-i face avansuri deşi bănuiam că ţine la mine. Nici măcar în glumă. Nu ştiu dacă se îndrăgostise de mine dar avea mare grijă de mine. Ea îmi făcuse rost de profesor de limba suedeza-germana, îmi aducea cărţile pe care i le solicitam şi pe care nu le găseam în librării, îmi gătea şi îmi făcea programul de divertisment. Era mai tot timpul în preajma mea, cu excepţia momentelor în care dispărea complet pentru câteva zile sau săptămâni, fără să mă anunţe. Mă obişnuisem. Fiecare dispariţie a ei se dovedea a fi folositoare.
Mă apucasem şi de pictat în timpul liber atunci când nu scriam. Un stil abstract, nedefinit că şi stilul de scris. Nu luasem niciodată în serios pictura, dar la un moment dat m-am încuiat în subsolul casei lui Maja şi nu am mai ieşit vreo săptămână. Mă drogam, beam şi pictăm. Ascultam muzică rock cu volumul dat la maxim. Probabil că am îngrijorat-o pe Maja căci, într-o dimineaţă am auzit-o urlând din spatele uşii închise spunând că ea cheamă pompierii ca să mă scoată de acolo. I-am deschis uşa şi din privirea ei îngrozită mi-am dat seama că arătam rău de tot. Slăbisem mult, eram neras, murdar de vopsea şi aveam ochii injectaţi de băutură şi droguri.
— Am terminat cu pictura. Nu-i de mine. I-am spus în şoaptă şi am căzut în braţele ei, nu înainte de a-i vedea lacrimile din ochi.
*
Am stat o lună în spital la dezalcoolizare şi dezintoxicare.
Maja venea zilnic să mă vadă şi să-mi aducă câte un zâmbet. Îmi citea şi îmi povestea tot felul de nimicuri. Scria în locul meu la scenariul început în avion. Eu îi dictam şi ea scria. Apoi iar a dispărut. Mai aveam de stat în spital două zile atunci când s-a întors Maja. Vorbise cu doctorii şi a aflat că mă simţeam bine şi că eram pe drumul bun. Nu mai eram recalcitrant şi acceptasem ideea că va trebui să stau departe de droguri şi de băutură.
— Pe data de 15 septembrie ai expoziţie la Stockholm.
— Ce am?
— Expoziţie. I-am arătat tablourile tale tatălui meu şi el ţi-a aranjat să expui la Stockholm.
— Ce să expun? Curul meu gol?
— Nu fii măgar M.. Tablourile pe care le-ai pictat înainte de a intra în clinică.
— Ce-am făcut?
Imagini răzleţe îmi veneau în minte. Şevalet, bere, albastru, vodcă, Rammstein, roşu, lumina ultravioletă, vomă. “Ce mama dracului făcusem în subsolul Majei?” Nu-mi aduceam aminte să fi avut vreodată veleităţi de pictor dar dacă mâzgălelile mele aveau să fie expuse peste două săptămâni, însemna că cei care hotărâseră asta erau mai nebuni decât mine.
*
Pe data de 15 septembrie, îmbrăcat în smoching, supărător de treaz şi ţâfnos pentru că nu băusem nimic de două săptămâni, aşteptam împreună cu Maja, doi organizatori şi o artistă locală, sosirea invitaţilor. Fiind un total necunoscut a trebuit să împart expoziţia cu o artistă plastică cvasi-cunoscută pe plan local. Eu aveam expuse doar opt tablouri, restul până la treizeci erau ale cvasi-cunoscutei suedeze. Pictasem chipuri abstracte de femei, care exprimau diferite stări, de la agonie la extaz.
— Pe care dintre ele ai iubit-o? M-a întrebat Maja, într-un moment de pauză, în care îi acordăm atenţie doar ei, după zeci de strângeri de mâini şi aprecieri însoţite de zâmbete.
Se simţea bine în postura de prietenă a artistului debutant. Purta o rochie neagră, crăpată uşor la baza gâtului, mulată pe corpul ei tânăr, ce-i dădea un aer de actriţă de film. Pentru prima dată de când o cunoşteam am sesizat cât era de frumoasă. Parcă se transformase din şcolăriţă în super femeie peste noapte.
— Pe niciuna.
— Cum pe nici una? Tu nu ai iubit niciuna dintre femeile cu care ai fost?
— Dar cine ţi-a spus ţie că am pictat vreuna dintre femeile cu care am fost?
— Nu ştiu, aşa mi-am închipuit. Mi s-a părut că m-am recunoscut într-unul dintre tablouri.
— Exact. Pe tine te-am pictat pentru că nu am fost împreună. Nu cred că mai poţi picta o femeie după ce ai cunoscut-o cu adevărat. Pentru a o surprinde pe pânză la adevărata ei valoare, e nevoie de acea stare de mister combinată cu dorinţă şi curiozitate arzătoare, carnală. E nevoie de erotismul ăla primar care pluteşte în aer la începuturi. Şi oricum, frumuseţea este în ochii privitorului. Uite!
M-am dus la întrerupătoarele de lumini şi am stins luminile de neon din sală, aprinzând în acelaşi timp o lumină roşie difuză. Deşi jocul de lumini fusese planificat şi studiat cu mare grijă, nu anticipasem reacţia publicului. Toate tablourile mele şi-au schimbat starea. Grimasele s-au transformat în zâmbete şi invers, ochii trimiteau întrebări sau răspunsuri, trupurile se ondulau în funcţie lumină şi întuneric. Femeile mele se schimbaseră de parcă ar fi fost cu totul alte tablouri. Zumzetul specific galeriilor de artă a încetat brusc, pentru că peste doar un minut să crească în intensitate: “WOW!!” “Uită-te la asta!” “Splendid!” Apoi, peste zece minute, am schimbat culoarea luminilor din roşu în violet. Din nou chipurile s-au transformat şi toţi cei prezenţi în galeria de arta au izbucnit în aplauze.
*
Weekendul viitor tata va organiza la Castel o petrecere în cinstea ta.
— Tot nu mă suportă?
— Nee, acum, după succesul de la expoziţie, când toată lumea bună îl sună şi-l felicită pentru că te-a descoperit, s-a mai îmblânzit. El a venit cu ideea de petrecere, dar m-a pus pe mine să hotărăsc ce formaţii vor cânta.
— La cine te-ai gândit?
— Câteva formaţii suedeze, aşa mai necunoscute, apoi Crucified Barbara şi Butcher Babies.
— Fain. I-am spus eu total dezinteresat.
— Nu pari prea încântat.
— Nici nu sunt. Sunt mult prea treaz pentru a mă bucura.
— Hai, lasă, că o să fie bine.
*
Era o petrecere pe cinste, bine organizată. Vedeam multă lume şi mai ales multe femei tinere şi frumoase. De unde le scosese tatăl Majei? Habar n-aveam. Bănuiam că sunt fotomodele sau escorte. Eu am făcut tot posibilul să stau retras. Fugeam de puţinii cunoscuţi şi îi evitam categoric pe cei care vroiau să mă cunoască. Concertul fusese bestial iar fetele de la BB încinseseră atmosfera aşa cum erau ele pe jumătate dezbrăcate şi cu bandă izolatoare lipită în formă de x pe sfârcuri.
M-am dus la bar şi am luat un pahar cu apă. Capul îmi vâjâia de atâta techno şi laserele dansau pe paharul meu cu apa. Lângă mine la bar, un negru flirta cu o tipă. Amândoi aveau nişte pahare în mâini iar el îi şoptea ceva la ureche, şi apoi i-a băgat limba în ureche. Ea râdea flatată. Am plecat de lângă ei şi mă uitam la dansatorii de pe ring. Sala în care se ţinea discoteca nu era foarte încăpătoare dar avea o mulţime de alte camere adiacente cu care comunica prin nişte uşi larg deschise.
Petrecerea era destul de animată şi lumea părea că se simte bine şi se distrează la maxim, dar eu hoinăream fără chef privind mulţimea pestriţă. În cadrul uşii unei camere am văzut-o pe Ronja ce mă caută cu privirea. Când m-a văzut, mi-a făcut un semn scurt să mă duc după ea fluturând în aer o sticlă de băutură. Vodcă. Am urmărit-o până pe o terasă încălzită şi când am ajuns lângă ea am i-am văzut privirea pierdută. Era jumătatea lui octombrie dar era destul de cald afară. Am sărutat-o pe gât. S-a retras repede ca şi cum buzele mele ar fi zgâriat-o. Şi-a şters locul de pe gât unde o sărutasem şi mi-a spus încurcată:
— Ştii... nu pot... eu sunt cu Mark... se supără. El e englez,... nu înţelege... e gelos.
— Ok.
A turnat în două pahare câte un pic de vodcă şi mi-a întins şi mie unul. Ştiam că o să se supere Maja dar nu-mi mai păsa. Mă uitam la paharul de vodcă. Nu eram sigur dacă vreau să beau, dar aveam chef să ies cumva din starea de plictiseală. Ronja mi-a luat mâna în palma sa strângându-mă cu putere. Se uita la mine cu o privire tristă şi parcă resemnată. Apoi s-a desprins brusc şi a intrat înăuntru.
— Hai noroc! am spus eu cu voce tare înghiţind cu vodcă cele două pastile de metamfetamină pe care mi le strecurare Ronja în palmă la plecare.
*
Am intrat cu sticlă de vodcă în mână în interiorul clădirii. M-a izbit un aer cald care m-a înmuiat de tot. Pastilele îşi făcuseră efectul şi eu mă simţeam mai energic, mai încrezător, mai puternic. Atmosfera din interior parcă luase aceleaşi pastile ca mine.
Peste tot era oameni mai mult sau mai puţin angajaţi în partide de sex. O blondă cu nasul mare şi cu cercei ring sugea la voi tipi bine făcuţi (cu pătrăţele). O brunetă îmbrăcată în hane de piele (pantaloni scurţi şi sutien) lingea un bici, în timp ce o roşcată spălăcită i-o trăgea pe la spate din picioare cu un falus imens din latex. Apoi i-a luat biciul şi o strângea de gât uitându-se la mine şi la sticla mea de vodcă. O altă brunetă beată mangă, stătea în cur şi se agăţa de persoanele ce treceau pe lângă ea. A prins-o pe una ce era doar în bikini şi a început s-o lingă pe picioare. Aceasta s-a apucat de dansat lasciv şi îşi freca pantoful de chiloţii celeilalte. Erau slabe şi urâte şi le-am stropit cu vodcă dezaprobator.
Lumea din discotecă trecea nepăsătoare pe lângă cuplurile ce făceau sex. Două tipe îmbrăcate în poliţiste doar cu pantaloni scurţi şi caschete dansau lasciv animând petrecerea. Trei tipe sugeau un tip, alte două făceau 69, o alta era întinsă pe o masă cu faţa în jos, şi-i făcea laba unui negru. Acesta îi turna şampanie pe fund şi o lingea.
Am terminat sticla de vodcă în atmosfera aia plină de sex, băutură şi droguri, uitându-mă după Maja.
Parcă intrase în pământ căci de când se terminase scurtul recital BB o pierdusem definitiv. Poate se futea cu vreun rocker beat. Cine ştia? Muzica era din ce în ce mai surzitoare şi laserele îmi intrau agresiv în ochi.
Am ridicat mâna pentru a-mi acoperi ochii şi am căzut pe spate peste un tip de vreo 55-60 de ani care îi dădea limbi unei tipe pe care o întinsese lângă pupitrul dj-ului. Am încercat să mă ridic pipăind podeaua şi căutând un punct de sprijin solid. Mă târam în patru labe către uşa de la terasa.
Aveam nevoie de aer.
Pipăind am dat peste un picior subţire şi mătăsos iar când am ridicat privirea am zărit chipul supărat al Majei. Apoi am leşinat.
*
Tăcerea se aşterne apăsătoare.
Cei patru medici din comisia de evaluare priveau cu uimire la omul care stătea în faţa lor pe scaun, îmbrăcat în cămaşă de forţă. Periculos?! Ăsta este mesajul pe care îl transmite cămaşa. “Oare era într-adevăr periculos?” se întreba doctorul Maga uitându-se cu coada ochiului la Profesorul Doctor Docent Brăescu. Acesta nu scotea niciun sunet. Îşi ştergea ochelarii în timp ce privea în gol. Lângă el, doamna doctor Dinu părea şi mai confuză, iar domnul profesor universitar Agapie răsfoia dosarul pacientului care vorbise timp de 5 ore neîntrerupt. Cu o luciditate care dădea de gândit. O luciditate pe care o regăseşti doar la psihopaţi.
Cei trei experţi, mult mai bine pregătiţi şi cu mai multă experienţă decât avea el, erau veniţi de la Bucureşti.
El, proaspăt absolvent al facultăţii de medicină, secţia Neuro – Psihiatrie, acceptase acest post în Săpunari – Călăraşi deoarece medicul şef al Centrului murise. Cineva trebuia să-l înlocuiască. Şi de ce să nu fie el?
Cazul i s-a părut interesant de la început, deşi l-a descoperit cu adevărat abia la o săptămână de la instalarea sa în fotoliul de şef al centrului. Pacientul fusese găsit în Lehliu Gară, dezorientat, plin de sânge şi cu hainele rupte, fără acte de identitate. Poliţia TF, l-a legitimat, dar neprimind nici un răspuns şi neştiind ce să facă cu el, l-a adus la Centru. S-a întâmplat chiar în ziua în care murise fostul medic şef. Când a văzut că este dus într-un spital de nebuni, a reacţionat violent, i-a spart nasul unui poliţist, s-a luat la luptă cu gardienii în încercarea de a evada. Asistenţii şi gardienii au ales soluţia să-l îmbrace în cămaşa de forţă şi să-l izoleze. Apoi, cu toată agitaţia iscată de moartea medicului şef, cu înmormântarea şi numirea lui în funcţie, nu avuseseră timp să se ocupe de el.
Ştia povestea lui pe de rost. O ascultase de câteva ori, şi mereu o găsea extraordinară. Prea frumoasă ca să fie adevărată. Ca un vis ciudat, ca o nebunie. Totul era coerent, cuvintele clare, povestea cursivă şi fără ezitări. Câteva întrebări îl măcinau, şi negăsind răspunsul apelase la cei trei renumiţi profesori şi doctori de la Bucureşti. “De ce vorbeşte în engleză?” “De ce nu ştie cum îl cheamă şi unde locuieşte?” “Şi de ce îşi aminteşte foarte clar toate detaliile poveştii sale, dar nu-şi aminteşte nimic despre propria identitate?”
A încercat să găsească ceva indicii ascunse în povestea lui, pentru a-l putea identifica. Nu ştia nici măcar ce naţionalitate are.
— Sunați la ambasada Suediei ca să-l verificaţi, poate că au ei cunoştinţa de vreo dispariţie. Şi aduceţi imediat un translator de suedeză-engleză, spuse profesorul Doctor Docent Brăescu după ce termină de şters ochelarii.