Frânturi de Jurnal 18.decembrie.1905
Fâsâitul plăcii de vinil îmi întrerupse gândurile şi îmi aduse aminte că trebuie să mă întorc la treabă.
N-aveam mare lucru de făcut. Doar să întorc plăcile şi să aleg muzica potrivită. Fără întârziere. Muzica trebuia să însoţească dar să nu acopere bârfele de după amiază din timpul ceaiului de la ora 17. În general pauzele treceau neobservate. Volumul conversaţiei scădea puţin, apoi revenea la normal în momentul în care muzica invada camera cochetă. Eram mereu atent ca muzica să nu se oprească. O singură dată am întârziat preţ de câteva secunde, dar am fost adus la realitate de D-na T. care şi-a dres sugestiv glasul. Asta se întâmpla în prima mea zi de muncă din anul de graţie 1905 – “Annus mirabilis” aşa cum aveam să aflu mult mai târziu.
Cele cinci femei destul de tinere, cu pretenţii de bune prietene, se întâlneau de obicei de două ori pe săptămână marţi şi joi, pentru a face schimb noutăţi.
Acum era luni 18 decembrie 1905 şi era o zi deosebită. Doamnă G., entuziasmată nevoie mare, şi-a invitat de urgenţă prietenele pentru a le prezenta ultima noutate. Piticul cu înclinaţii artistice şi cunoştinţe de muzică clasică. Piticul ei propriu şi personal. Şi pe deasupra şi negru. Ca tăciunele.
Îmbrăcat la “patru ace”, cu pantaloni cu talie înaltă, albaştri cu dunguliţe albe, susţinuţi de nişte bretele de aceeaşi nuanţă prinse în faţă în patru nasturi şi în spate în doi, cu o cămaşă albă cu gulerul scrobit şi o cravată îngustă, fixată de cămaşă, aşteptam în poziţie de drepţi lângă patefonul aşezat pe o măsuţă joasă din mahon. Cele patru picioare curbate ale măsuţei stil Ludovic al XVIII-lea puls înălţimea cutiei patefonului, făceau ca eu să mă ridic pe vârfuri de fiecare dată când puneam plăcile, sau le întorceam, sau când fixam acul braţului mobil pe şanţurile de la începutul discului. În timp ce melodia răsuna din goarna imensă (pentru dimensiunile mele) a patefonului, eu stăteam nemişcat, în poziţie de drepţi, cu mâinile la spate.
Pregătisem pentru acea zi plină de emoţie, printre altele, Tchaikovsky - Waltz of the Flowers, Leo Delibes - The Flower Duet (Lakmé), Franz Liszt - Hungarian Rhapsody No 2, dar nu ştiam cu ce să încep. Când le-am văzut intrând în salon aşa gălăgios de inculte mi-am “băgat picioarele” şi am optat pentru Georges Bizet – Habanera. Măcar eu să mă simt bine.
Cu un ambitus de la D4 la F#5, confortul vocal era doar până la D5. Exact pe gustul meu. Puteam cânta cu uşurinţă această arie, dar n-aveam s-o fac. Acesta era micul meu secret. Un secret ce avea să mă bage în bucluc.
Cinci siluete în formă de “S” cu “pieptul de porumbel” şi cu rochii lungi şi drepte care abia atingeau podeaua, s-au oprit în pragul uşilor mari deschise. Valetul aştepta nepăsător şi slugarnic să preia pălăriile voluminoase şi paltoanele elegante ale doamnelor, care în nerăbdarea de a mă vedea, uitaseră să le lase de la uşă.
Am înghiţit în sec în timp ce m-a luat cu călduri. Nu fusesem niciodată aşa de emoţionat pentru că nu fusesem niciodată în postură de exponat. Ăsta era motivul broboanelor abia sesizabile dar prezente pe fruntea mea. Gesticulau repede şi vorbeau, dar eu nu auzeam nimic. Un dop de presiune inexplicabil mi se fixase în urechi. Am deschis gura pentru a echilibra cumva acea presiune inexistentă, moment în care le-am văzut cum încremenesc privindu-mă.
— Ai spus ceva? m-a întrebat indignată doamnă G.
Gura mi se mişca surdă, cămaşa se udă toată şi genunchii îmi tremurau vizibil.
— Ce-are dragă ăsta? Zise plictisită doamna A.
— Nu ştiu dragă, poate e bolnav. A răspuns doamna I.
— Poate e doar impertinent. A intervenit doamna T.
— E doar emoţionat. A concluzionat doamna E. cu înţelepciunea specifică vârstei, ea fiind cea mai bătrână din grup.
Cele cinci replici au venit aproape instantaneu, exact în momentul în care un pocnet înfundat mi-a readus auzul dispărut temporar.
— Vă rog să mă scuzaţi doamnelor. Am reuşit să îndrug umil.
Doamnă G. a ignorant răspunsul meu şi le-a poftit pe amice în salon, dând instrucţiuni clare şi severe valetului şi servitoarei care apăruse chemată de clopoţelul de lângă uşă, pe care stăpâna îl scuturase cu fermitate. Ignoranţa pe care mi-au acordat-o toate că la un semn, a contribuit instantaneu la echilibrarea stării mele interioare. Nu am mai aşteptat niciun semn. După gafa făcută, care eram sigur că nu va rămâne nepedepsită, am scos din coperta urâtă discul şi l-am pus pe platan. Am potrivit acul exact acolo unde începe Habanera. Aria început şoptit:
„Quand je vous aimerai? Ma foi, je ne sais pas, Peut-être jamais, peut-être demain. Mais pas aujourd'hui, c'est certain!”
“Da. Cu siguranţă nu azi. Azi muncesc pentru prima dată în viaţă şi sper că nu pentru ultima, sunt emoţionat că naiba iar tu nici nu exişti. Şi pentru că nu ştiu dacă vei exista vreodată, pentru non-existenta ta, în acea zi ţi-am dedicat ultima piesă din program: Frédéric Chopin's Piano Sonata No. 2 în B-flat minor, Op. 35. Marşul Funebru.”