Raftul cu cadouri

Ea nu deschidea cadourile primite.
Le punea pe raft şi se uita la ele. Ca un colecţionar de artă, conştientă de valoarea lor ascunsă de ambalaj.

Totul pornise din copilărie, atunci când părinţii îi cumpărau cadouri cu diverse ocazii, dar de fiecare dată rămânea dezamăgită atunci când rupea ambalajul şi privea în interiorul cutiei. Până în ziua de azi, nu-şi aducea aminte să-i fi plăcut vreun cadou dintre cele pe care le primise şi mai apoi le deschisese.

Care-i scopul unui cadou?
Să-ţi ofere bucurie, emoţie, speranţă. Iar dacă niciunul din cadourile primite nu-i îndeplinise aceste stări, se hotărî să nu le mai deschidă. Îşi nota pe un bileţel pe care îl lipea de fundul cutiei frumos ambalate data, evenimentul şi numele celui de la care îl primise. Un cadou oferă mister, până în clipa când îl deschizi, şi ea a preferat să păstreze misterul intact.

Nu era vina ei că părinţii ei fuseseră lipsiţi de inspiraţie sau pur şi simplu nu-şi dăduseră silinţa să o cunoască îndeajuns. De fiecare dată când era ziua ei, făcea tot posibilul ca să evite petrecerea şi oamenii ce veneau cu cadouri. Când nu reuşea, se prefăcea bolnavă. Îşi provoca singură diaree mâncând cele mai ciudate combinaţii de alimente, îşi prepara vomă falsă mestecând mâncare pe care apoi o amesteca cu apă într-un vas pe care îl tine ascuns până la momentul optim, sau acuza dureri menstruale de nesuportat. Părinţii erau prea ocupaţi ca să-şi dea seama. Sau poate n-o iubeau suficient.

Aşa că, la vârsta de 18 ani se hotărî să nu le mai deschidă.
Inventase o scuză spunând că vrea să fie singură atunci când se întâlneşte cu cadoul şi aşa reuşi să le ascundă nedeschise. Fusese norocoasă și pentru că imediat după ziua ei, plecă la un colegiu aflat la 500 de km distanţă de casă. Astfel scăpă de toate insistenţele inutile ale părinţilor şi din momentul în care rămase singură totul fusese mai uşor.

Cu timpul îşi făcuse un raft cochet, cu vitrină din geam securizat, închisă cu un cifru cu cod.
Le privea mereu, atunci când venea de la muncă, sau în dimineţile în care îşi permitea luxul de a se lungi la o cafea. Dimineţile din weekend, atunci când pur şi simplu ignora tot ce era în jurul ei şi petrecea ore în şir visând în faţa cafelei făcute de un aparat modern ce prepara licoarea din nişte pastile pe care le lua de la Cofe Shop.

Avea 33 de ani şi de 15 ani nu trecuse mai departe de faza primirii cadourilor. Frumuseţea ei naturală îi permitea să aibă o colecţie apreciabilă de cutii învelite în hârtii colorate şi fundiţe multicolore. Mai exact 45.

Vitrina era împărţită în două, în partea stângă cele primite la zilele de naştere sau onomastice şi în dreapta cadourile primite de la bărbaţii ce trecuseră prin viaţa ei. Îşi făcuse din asta un scop. Se putea spune despre ea că nu are inimă pentru că stătea într-o relaţie doar până primea cadoul iar a doua zi nu-l mai suna pe cel ce-i oferise cine-ştie-ce.

Azi era a doua zi, şi ea ţinea în mână o cutie din lemn, de mărimea unui pachet de ţigări, sau poate un pic mai mare, pictată manual cu inimioare verzi pe un fond roşu şi care avea pe mijloc un brâu alb cu floricele mici şi albastre. Fără ambalaj. Fără fundă. Studie pentru câteva minute acel mic zăvor ce avea forma unei meduze, sau a unei palme, sau poate chiar a unei ţări. Deşi căpătase patina timpului, încă se mai distingea marcajul, iar acum ea era nedumerită de semnificaţia celor 3 cifre gravate probabil cu mult timp în urmă, dar care erau totuşi foarte vizibile.

Bănuia că e argint şi chiar zgâriase cu încuietoarea pe peretele imaculat văruit, care purta acum o dunga subţire şi neagră, dar cum cifrele nu erau 925, deschise telefonul şi căută pe internet pentru a se convinge. Da, era argint aşa cum bănuise, dar era marcat cu 958, argint de Britania. Cutia în sine nu era urâtă, dar combinaţia cu zăvorul şi balamaua din metal tranziţional nu era tocmai cea mai potrivită. Părea o cutie pictată de un meşter popular fără idei, sau poate de un copil cu nevoi speciale dintr-un centru de instituţionalizare, în timp ce încuietoarea şi balamaua erau fine, poate chiar nobile, probabil din alt secol. Sau poate că era ea nebună şi căuta defecte.

Acum era în dilemă. Până acum toate cadourile primite şi nedeschise fuseseră ambalate. Ăsta nu.
Ţinea cutia în mâna dreaptă şi cu degetul mare mângâia încuietoarea.

“De ce mama mă-sii nu-l ambalase? Boul!”

Hârtia, cu toată fragilitatea ei, avea o putere magică. Se opunea dorinţei fireşti, pe care o resimţea la fiecare cadou, de a vedea ce este înăuntru. “N-ai avut bani de hârtie? Amărâtule!” Sigur, hârtia învingea acest război interior, iar după un timp dorinţa pălea iar senzaţia de furnicare din palmă şi din stomac trecea. Dar acum? Totul era ciudat. Cutia în sine, încuietoarea din argint de Britania, felul în care-l primise, persoana care îi-l oferise şi nu în ultimul rând mesajul ce însoţea cadoul.

*

Cu o seară în urmă stătea singură la masă în restaurantul preferat şi savura din pahar un vin alb sec. Tocmai primise din nou o invitaţie în oraş din partea unui bărbat pe care îl refuzase de câteva ori pentru simplul motiv că era un mitocan. Până acum o făcuse elegant, dar acum, după ce citise mesajul de la el, se hotărî să i-o reteze la modul cel mai nepoliticos de care era în stare. Inspiră adânc pentru a-şi calma bătăile puternice ale inimii cauzate de text şi se întinse din nou după paharul de vin pe care îl lăsase pe masă pentru a citi SMS-ul.

În momentul acela privirea i se intersectă cu cea a unui domn în vârstă ce stătea la vreo două mese distanţă şi se uita fix la ea. Acum pentru că sesizase, i se părea că fusese supravegheată de mai mult timp. Stânjenită, îşi retrase privirea doar după ce-şi întipări în minte fizionomia bărbatului. Avea o vârstă destul de înaintată pentru a fi descifrabilă şi era îmbrăcat regulamentar conform cerinţelor restaurantului. Cămaşă albă, sacou de costum şi cravată neagră. Părul alb era tuns destul de scurt iar în unele părţi era cam ciufulit. Avea fruntea foarte ridată în comparaţie cu faţa. În afară de două riduri mari de o parte şi de alta a nasului, pielea de pe obraji şi din jurul ochilor părea a unui om de maxim 45 de ani. Gura avea lungimea şi forma celor două riduri mari, încât puteai spune că are trei guri. Poziţionate în triunghi. Sprâncenele erau rare, lungi şi nepieptănate. Ochii sufereau de un strabism ce părea hipertropie, dar poate era doar faptul că, din cauza vârstei, o pleoapă i se ridica mai sus decât cealaltă. În schimb privirea părea ageră şi de o inteligenţă ce ducea spre nebunie.

Nu a mai putut să suporte faptul că bătrânul se holba la ea ca şi când ar fi vrut să fie sigur că nu o confundă şi s-a ridicat de la masă îndreptându-se către toaletă. Era hotărâtă ca să-i atragă atenţia dacă el ar fi continuat şi după ce se va întoarce. N-a continuat, pentru că în momentul în care a revenit în restaurant, bărbatul dispăruse. S-a uitat prin încăperea cochetă dar nu l-a zărit nicăieri. Uşurată s-a îndreptat spre masa la care stătea, dar la vreo trei metri se opri brusc ca şi cum s-ar fi izbit de un geam invizibil. Lângă paharul de vin stătea cutiuţa pe care acum o ţinea în palmă iar lângă ea era un bilet pe care, cu litere tremurate, erau scrise cuvintele:

"Ce e vechi se prăbuşeşte, timpurile se schimbă şi o viaţă nouă înfloreşte din ruine."

— Ce dra…? Atât a putut să spună. S-a uitat iar după bătrânul misterios iar când un ospătar a trecut pe lângă ea l-a oprit atingându-l uşor pe braţ.
— Ai văzut unde s-a dus bătrânul cu privire de nebun ce stătea la masa aia?
— Mă scuzaţi doamnă, n-am văzut pe nimeni.
— Dar cine a lăsat cutia asta?
— Nu ştiu doamnă, mă scuzaţi. Şi plecă.

*

Lăsă cutia pe jumătatea de perete cu blat alb ce despărţea bucătăria de camera de zi, lângă cafetiera care tocmai termina de preparat a doua cafea. "Expreso con panna".
Aparatul pregătise licoarea în 20 de secunde şi ea adăugă frişcă vegetală dintr-un tub pe care era scris cu litere colorate Weight Loss Vegetable Cream. Formă un munte de cremă ce depăşea cu mult marginea ceştii, iar când vru s-o ducă la gură, un strop alb se scurse şi ateriză pe cutia din lemn cu inimioare şi floricele.

Nu observă imediat. Dar după câteva momente în care fusese pierdută în gânduri, când se uită la cutie, iritarea o cuprinse cu furie. Lichidul diluase vopseaua de pe cutie şi acum pata purta chipul bătrânului cu privirea de nebun. Înfuriată aruncă cu o mişcare bruscă a mâinii cutia de pe blat. Aceasta zbură efectiv peste canapeaua în forma de L ce trona în mijlocul sufrageriei, ateriză pe gresia lucioasă şi se opri lângă boxa de bas de la sistemul Cinemate GS II.

— Hei! Uşor!

Încremeni.

Glasul nu fusese prea puternic. Doar o şoaptă răstită şi puţin ascuţită. Din locul în care era nu putea vedea cutia, aşa că făcu doi paşi până ajunse în spatele canapelei. De aici observă Modulul Acoustimass şi lângă el cutia ce era acum întredeschisă. Se apropie cu teamă, fără să-şi dea seama că ceaşca aproape goală începuse să tremure pe farfurioară, în timp ce încerca să se convingă că visează.

Ajunse la mai puţin de un metru de boxa ce stătea pe podea lângă caloriferul de la geam, când capacul cutiei se mişcă puţin mărind deschizătura ce se formase în momentul aruncării. Fără să mai gândească se dădu un pas înapoi dar mişcarea îi fu fatală. Se împiedică de latura mai mica a canapelei, ceaşca îi zbură din mână şi se sparse în zeci de bucăţi împrăştiind cafeaua pe gresie iar ea ateriză cu picioarele în sus. Se lovise cu capul de măsuţa de cafea iar durerea îi confirmă ceea ce nu îndrăznise să creadă.

Nu visa. Şi asta nu era un lucru bun. Începu să tremure în ciuda faptului că în încăpere erau 23 de grade Celsius. Se lăsă pe cotul stâng pentru a se putea uita pe după canapea la cutie şi în momentul acela se înţepă într-un ciob de porţelan. Nu îndrăzni să scoată nici un sunet deşi durerea era mare, în schimb îi veniră în minte cuvintele scrise pe bilet. “Ce e vechi se prăbuşeşte, timpurile se schimbă şi o viaţă nouă înfloreşte din ruine.”

— Hei! Mă ajuţi să ies din chestia asta?

Poate nu de tot, dar o fărâmă de îndrăzneală se născu în ea şi o făcu să se ridice de jos. Cotul stâng îi sângera destul de rău iar picături mari şi roşii cădeau cu un uşor pocnet pe gresie la un interval destul de regulat. Ignoră rana deschisă şi luă în mână telecomanda de la televizor. Era singurul obiect cât de cât mare cu care s-ar fi putut apăra.

Inexplicabil frica dispăru brusc. Şi nu era de la dreptunghiul negru plin de butoane care oricum nu-i oferea siguranţă. Poate de la glasul blând ce se auzea din cutie. Se apropie cu paşi mici iar când ajunse suficient de aproape, strecură telecomanda şi lărgi deschizătura. Prin spaţiul suficient de mare se strecură un spiriduş mic.

— Ar trebui să-ţi bandajezi cotul. I-am spus eu arătând cu degetul către rana care sângera.

Nu s-a panicat, nu mi-a răspuns şi nici n-a luat-o la fugă. Probabil că spaima a paralizat-o. A mers tăcută până la dulăpiorul cu medicamente din bucătărie şi a pus trusa de prim ajutor pe blat. Cu mâna dreaptă desfăcu trusa şi scotoci prin ea cu neîndemânare. Alese apă oxigenată, faşă şi leucoplast fără a se uita în direcţia mea. S-a dus la chiuvetă şi s-a spălat bine de sânge iar apoi a clătit rana cu soluţia dezinfectantă.

— Hei! Vezi pe unde calci! I-am strigat eu făcând un salt pentru a mă feri de talpa ei.
S-a retras tăcută şi s-a lipit de peretele cu blat. — Mă ajuţi să urc?

Pentru prima oară se uită cu atenţie la mine. Cu nişte ochi mari şi albaştri. Întinse mână şi mă lăsă să mă urc în palma ei. Apoi, ca şi cum aş fi avut 90 de grade, mă puse pe tejghea trăgându-şi mâna cu repeziciune.
— Nu muşc.
— Ce mama dracului eşti?
— Salut. Numele meu este M. şi sunt colecţionar. Ca şi tine. Doar că sunt mai mic. Foarte mic.
— Ce eşti?
— Colecţionar. Am un anticariat plin de obiecte vechi, valoroase şi sunt mereu în căutare de lucruri noi. Adică vechi, dar noi. Pentru mine. Înţelegi, nu?
— Şi dacă te sărut te transformi în…?
— În nimic. Rămân la fel. Doar că îmi schimb culoarea. Dar hai să te bandajăm.
— Ţine! Şi mi-a întins rola de leucoplast.

Era ca şi cum aş fi încercat să ţin în braţe un butoi de vin de 20 de deca. Abia reuşeam să-l cuprind cu mâinile, iar când ea desprindea banda roz cu lipici, mă trăgea înainte cu tot cu rola din plastic. Şi-a bandajat mâna cu faşa sterilă şi în timp ce-mi ştergeam sudoare de pe frunte produsă de efortul mare pe care-l făcusem ţinând rola, ea a scos din sertar o foarfecă.
— Hei! Ho! Stai! Ce faci cu aia?
— Aş putea să te tai în două. Şi mimă gestul de a tăia ceva imaginar.
— Hei! Stai! Ce naiba!? Îi strigam în timp ce mă feream de arma letală.
— Mai făcu un gest de ameninţare către mine, doar că de data asta fu mai aproape şi-mi tăie moţul de la fes.
— Ajutooor! Nebuno!
— Scuze, n-am vrut. Zâmbi ea la mine.
— Nu-mi arde de râs. Şi nu mă grăbesc să apun.

A râs de-a binelea şi a lăsat foarfeca jos după ce a tăiat faşa şi leucoplastul. Şi-a admirat opera de artă în domeniul medical. Nu avea talent. Dacă nu ar fi fixat bandajul cu leucoplast, acesta ar fi căzut în primele zece minute. Apoi s-a aplecat şi m-a privit cu atenţie. Eu stăteam sprijinit de trusa de prim ajutor ţinându-mi mâinile în buzunarele pantalonilor mei verzi. Şi mulaţi.
— Hai s-o luăm de la capăt. Cine eşti? Ce eşti? Cum te cheamă? Ce vrei?
— Ţi-am mai spus. Sunt M. Sunt spiriduş. Sunt colecţionar şi caut lucruri noi. Dar vechi. Ţie cum îţi zice?
— Shirin.
— Frumos nume. Ca şi chipul.
— Te dai cumva la mine?
— Nu. Nu-mi permite statura.

A zâmbit şi a pus trusa de prim ajutor la locul ei. Apoi a luat o mătură şi a strâns cioburile de porţelan şi a şters apoi sângele de pe gresie.
— Era setul meu preferat, mi-a spus cu umbră de tristeţe în glas.
— Şi eu care am crezut că arunci cu ceşti în musafiri.
— N-am musafiri.
— Nu?
— Nu. La mine nu vine nimeni.
— Cum aşa? Faci parte din vreo religie nouă?
— Nu. Sunt normală. Doar că nu primesc pe nimeni aici.
— Normală zici?
— Da.
— Suferi de misofobie?
— Nu. Dar îmi place curăţenia.
— Şi dacă eşti normală, de ce nu deschizi cadourile?

A tăcut. Poate că evita întrebarea. Nu răspunsul. Sau poate că n-o întrebase nimeni, niciodată acest lucru pentru că, pur şi simplu nu ştia nimeni. Da, era secretul ei. Timp de 15 ani nu ştiuse nimeni. S-a aşezat între pernele grena şi m-a pus şi pe mine pe măsuţa de cafea.
— De unde ştii?
— Contează?
— Mda, nu cred că are vreo importanţă, având în vedere faptul că stau pe o canapea şi vorbesc cu un spiriduş. N-are importanţă atunci când eşti nebun. De ce ziceai că-ţi schimbi culoarea?
— Iau culoarea ochilor celei care mă sărută. Ca un cameleon.
— Şi, te doare?
— Nu. Mă gâdilă un pic.
— Aha.
— Uite ce-i, am venit ca să-ţi propun un târg. Îmi dai toate cadourile strânse până acum, dar poţi păstra unul dintre ele pe care îl vei deschide de faţă cu mine. E alegerea ta. N-ar trebui să fie dificil, pentru că tu habar n-ai ce se află înăuntru.
— Dar tu ştii?
— Bineînţeles.
— Şi de ce le vrei?
— Pentru că ai avut dreptate. Nu este nimic interesant pentru tine în ele dar mie îmi plac. Îmi place enorm să primesc daruri dar, ce să vezi? Nimeni nu face cadouri unui spiriduş. De obicei e invers, iar tu vei mai primi şi altele pe care le vei deschide sau nu. Eu colind lumea în lung şi-n lat în căutare de cadouri. E o afacere ce merge prost. Nu iese. Bucuria pe care mi-o aduc aceste cadouri e mult mai mică în comparaţie cu efortul meu de a le obţine. Şi apoi am aflat de tine. Şi nu am ezitat să vin. Vezi tu, e foarte greu pentru mine să călătoresc. Ofer la schimb cam orice îşi doreşte omul cu adevărat. Îndeplinesc dorinţele sincere ce vin din adâncul sufletului şi nu sunt alterate de viaţa de zi cu zi. Milo, cel care ţi-a lăsat cutia, locuieşte la un azil de nebuni de la vârsta de 27 de ani. Nu mi-a cerut mare lucru. Nu e complet nebun, dar nici perfect sănătos, dar şi-a dorit ca pentru o zi să fie din nou normal. N-am avut ce să fac cu privirea lui. Scuze. Sper că nu te-ai speriat prea tare.
— Chiar te bucuri când primeşti cadouri?
— Enorm. Aplaud, sar în sus, cânt şi dansez în jurul cadoului. Bine, eu fac asta mai mereu, că doar sunt spiriduş. Cert este că tremur tot din momentul în care rup ambalajul şi până deschid cutia.
— Păi, şi dacă nu-ţi place ce e înăuntru?
— Pentru mine nu contează. Mă bucur la gândul că mă voi bucura. Poate tu nu înţelegi.
— Nu. Nu înţeleg. Eu cu ce mă aleg din toată treaba asta?
— Alege un cadou, deschide-l şi dacă înăuntrul lui vei găsi răspunsul eu ţi le înapoiez pe toate. Dacă nu-l găseşti le iau cu mine. Ok?

Nu mi-a răspuns. S-a ridicat de pe canapea ca un somnambul şi s-a îndreptat către raftul cu cadouri.
A deschis uşa tastând codul numai de ea ştiut. Şi-a trecut mâna într-o mângâiere peste toate cadourile de pe rafturi, apoi a închis ochii şi a ales la întâmplare unul dintre ele. Pe spatele lui, pe bilet era trecut un simplu mulţumesc. Şi o semnătură. Indescifrabilă după atâta timp. Era ciudat. Nu-şi mai amintea de la cine primise cadoul, dar îl luă de pe raft şi se aşeză înapoi pe canapea. Tăcută.

Îşi strecură degetul prin funda de culoare roz şi după un moment de ezitare trase cu putere. O senzaţie nouă, sau poate veche dar pe care n-o mai trăise de mult, o cuprinse. Mâinile începură să-i tremure uşor, inima începu să-i bată mai tare şi i se puse un nod în gât. Rupse hârtia de ambalaj şi în momentul acela izbucni în plâns. În cutie era o lalea origami şi ea plângea. Din ce în ce mai tare, fără să-şi dea seama că eu nu mai eram în cameră.
Lacrimi mari îi inundau faţa.
Lacrimi de fericire.

Vrei să citești mai mult?