În fiecare seară la ora 20.00 ieşeam din casă la alergarea zilnică. Deoarece locuiam la periferie, fiind practic ultimul bloc din oraş, alesesem un traseu prin zona părăsită a oraşului. Alergam printr-un gang subteran, singur în noapte cu gluga de la hanorac pe cap. Din loc în loc erau mici bălţi formate de la apa care se infiltra prin tavan de la suprafaţă. În zilele ploioase bălţile erau mici lacuri întinse şi adânci. Auzeam doar zgomotul făcut de paşii mei şi sunetul ciudat, puţin înfundat ce se auzea în momentul când apa ieşea prin pielea tocită a adidaşilor mei deja îmbibaţi de apă atunci când talpa atingea asfaltul şi exercită presiune.
Îmi plăcea tunelul ăsta singuratic cu pereţii plini de graffitti. Nu înţelegeam mai nimic din desenele multicolore şi liniile frânte. “Îţi trebuie ochiul format pentru astfel de artă.” mă gândeam eu în timp ce m-am oprit la capătul tunelului, în faţa peretelui ce despărţea cele două ieşiri şi pe care era scris: “QUESTION EVERYTHING!”. Lângă aceste două cuvinte, cineva, mai târziu probabil, a scris: “WHY?”
Cu mâinile pe genunchi îmi trăgeam răsuflarea. Picături de sudoare cădeau lent pe asfaltul mizer. Aveam să ies din tunel prin ieşirea din dreapta, cea din stânga fiind blocată, urcând cele 10 trepte despărţite de o balustradă al cărei inox încă se mai zărea printre petele mari de rugină. “STAINLESS STEEL, oţel fără pată. Pe dracu’”
“Chiar aşa, de ce să ne punem întrebări despre orice?” mă întrebam eu în momentul în care ieşisem la suprafaţă.
Ploaia cădea cu stropi mărunţi şi deşi. Am traversat cele trei şine de cale ferată pline de buruieni şi am lăsat în urmă mea clădirea de patru etaje care era vis-a-vis de şase rezervoare şi un turn înalt. Mă îndreptam către macaraua căzută şi abandonată ce zăcea lângă două containere deschise în care îşi făcuseră adăpost nişte maidanezi.
Câinii străzii mă urmăreau tăcuţi, curioşi şi respectuoşi, dar fără să fie agresivi. Ca pe un posibil mascul alfa. Prima dată când i-am văzut, m-am oprit din alergat şi i-am privit atent şi nu foarte sigur pe mine. “Nu arăta că ţi-e frică. Dacă te simt, eşti terminat!” mi-am făcut eu curaj atunci şi am trecut totuşi printre ei. Am auzit vreo câteva mârâituri, dar am trecut mai departe sigur pe mine, ignorându-i. De atunci numărul şi componenţa haitei s-a schimbat, dar niciodată nu m-au mai mârâit. Probabil că mă priveau ca pe unul de-al lor. Un maidanez singuratic ce aleargă fără scop.
*
Am intrat în spital printr-o uşă metalică, în două canate, pe care o deschideam din exterior. Un brancardier filipinez mă învăţase cum să deschid uşa şi să pătrund în spital printr-o aripă ce fusese abandonată cu ani în urmă. Uşa era situată în spatele clădirii într-un gang îngust de doar un metru şi lung de treizeci şi patru de paşi, format din zidul spitalului şi gardul cimitirului. Înainte, lângă spital fusese un parc frumos cu locuri de joacă pentru copii, cu alei, flori şi pomi fructiferi, dar de când rata decesului scăpase de sub control, cimitirul se extinsese şi mormintele erau săpate acum pe locul leagănelor multicolore.
Zidul cimitirului era mai înalt decât ferestrele zăbrelite de la parter. Toate ferestrele de pe partea cu cimitirul aveau gratii groase şi dese în formă de pătrăţele. “Cine ar putea să sară pe geam din spital? Toţi sunt legume, sau le-a expirat timpul, sau le e pe cale să expire, sau au primit vreo extensie de viaţă, miraculoasă şi fragilă.”
Am trecut prin bucătărie şi am ieşit pe culoarul larg unde era o cabină de duş ruginită, fără uşă, unde apa curgea încontinuu. Se umpluse cada de duş şi apa dădea pe afară. Rugina era personajul principal în acest tablou dezolant, aproape static. Pe pereţi, pe cadă şi pe ţeava din fier a duşului, formase desene aleatorii printre brăduţii mov pe fond galben cu verde al celor patru plăci de faianţă rămase.
*
“Disperarea şi durerea ar putea fi două motive întemeiate şi poate nejustificate pentru un salt în neant.” Cugetam cu mâna pe clanţa salonului 321. Am ezitat preţ de câteva secunde. De obicei intram fără emoţii. Doar cu dorinţa că dincolo de uşă voi găsi speranţa. Până acum n-o găsisem şi probabil de aici şi ezitarea. “Dacă dincolo de uşă nu voi mai găsi nimic? Dacă în loc de speranţă voi găsi dezamăgirea, disperarea, golul?”
Când am intrat am fost întâmpinat de doi ochi verzi, stinşi, ai căror privire se strecura printre şuviţele de păr blond lipite de cap din cauza transpiraţiei. Involuntar mi-am ridicat privirea spre ceasul din salon. Ora 21.00. Era ora la care acei ochi verzi dar trişti se îndreptau către uşa de la intrarea salonului.
Deşi trecuseră doar două săptămâni de la întâlnirea noastră, îşi formase un obicei din a privi spre uşă la ora 21. Ştia că uşa salonului se va deschide şi că eu voi fi acela care intră. Era ora perfectă pentru vizită. Nu puteam fi sigur dar am avut impresia că un licăr de viaţa s-a aprins în privirea ştearsă din acei doi ochi frumoşi.
— De ce m-ai salvat? m-a întrebat într-o zi, chiar în momentul în care mă pregăteam să plec acasă. Nu se uita la mine. Privirea îi era fixată pe piciorul drept care era în ghips şi care era suspendat de tavan printr-un sistem de scripeţi.
— Nu ştiu…instinctul… am bâlbâit eu un răspuns amintindu-mi momentul accidentului.
Ora 21, semi întuneric, camion, faruri aprinse, fetiţa blondă cu palton portocaliu. Când am văzut-o am avut în cap imaginea fetei din filmul Lista lui Schindler. Nu am conştientizat saltul. Totul s-a petrecut undeva în subconştientul meu. Fata cu palton roşu trebuia salvată. Singurul incident din momentul salvării fusese piciorul fracturat în 2 locuri. Abia mai târziu am aflat că în momentul “salvării” îi fracturasem şi sufletul. De asta vizita mea coincidea cu ora accidentului. Daca nu îi puteam vindeca trupul, măcar sa îi alin sufletul.
— Ştii ceva…cred că Dumnezeu nu zâmbeşte niciodată. Cred că e un moş bătrân, ursuz şi nefericit. Cred că n-a fost fericit niciodată. Poate dacă ar zâmbi şi el ar fi mai bun cu mine şi nu m-ar lăsa să sufăr.
N-am răspuns. Ce-aș fi putut spune?
Stăteam pe scaun lângă patul în care era imobilizată de 14 zile. Privirea îmi era fixată pe plosca de noapte care era sub pat. “Mda.
Exerciţiu de imaginaţie: Închipuie-ţi-l pe Dumnezeu râzând.
Hai, bine, măcar zâmbind. Imposibil. Ca să ţi-l poţi închipui zâmbind, ar trebui ca el să existe. Avem prea puţine dovezi ca există, chiar mai puţine decât despre existenţa extratereştrilor.” Zâmbeam în sinea mea, dar n-am lăsat să se vadă la exterior.
Îi mergea mintea fetiţei de doar 10 ani?
Sau era apropierea de moarte care o făcea să se gândească la Dumnezeu?