O văzusem pe bruneta slabă, cu nasul cârn şi părul lins pe care o cunoscusem dis-de-dimineaţă cum se îndreaptă spre partea din spate a autobuzului, dar nu i-am dat importanţă. Era prea aglomerat în autobuz. Era foarte cald și umiditatea mă omora. Toate hainele, deşi subţiri, erau lipite de corpul meu gras.
Mă chinuiam să-mi strecor rucsacul în spatele ultimei banchete, printre bagaje şi bidoane de plastic, în timp ce călătorii încercau să deschidă geamurile care mai erau încă închise, dar probabil blocate în acest S-1700 fabricat de Internaţional Harvester prin anii 80. Autobuzul şcolar, care de mult nu mai transporta copii către şcoala, era viu colorat şi, deşi vopseaua se cam mătuise în bătaia soarelui, avea un aspect de afiş de circ. Unul vechi, de pe la 1900. M-am aşezat între banchetele din partea din spate a autobuzului şi stăteam pe jos. Nu aveam bilet, dar o bancnotă de 20 dolari făcea minuni în acest colţ de lume.
Acum, când bruneta slabă, cu nasul cârn şi părul lins stătea pe bancheta din faţa mea, mă întrebam cum au trecut ea şi grupul ei încărcaţi cu bagaje, de pastorul negru care stătea cu stoicism în picioare şi predica despre Isus. În căutarea locurilor de pe bilet, oamenii treceau pe lângă el, îl împingeau, îl înghesuiau. În ciuda ghionturilor fizice şi bruscărilor gura îi mergea în continuu. Era îmbrăcat într-un costum albastru peste care avea o vestă reflectorizantă pe care scria “Jesus loves you” pe partea din faţă şi” Jesus saved me” pe spate. Apoi se apucă să cânte melodia în care fiul suprem ține toată lumea în palme
Şoferul îi făcu semn pastorului să coboare, şi, cu un cârâit ca un strigăt de ajutor ce venea dinspre cutia de viteze, porni autobuzul ce odată fusese galben.
Cu două zile în urmă trecusem graniţă din Nicaragua şi îmi stabilisem tabăra în Upala, într-un motel gen saivan de animale, fără pereţi. Doar nişte stâlpi cu acoperiş şi 50 de hamace. Mă trezisem de dimineaţă, cu gândul să părăsesc tabăra. Am văzut-o pe bruneta cu nasul cârn şi am întrebat-o încotro merg. Mi s-a părut şefa grupului. Şi nu m-am înşelat. Erau vreo opt inşi, băieţi şi fete.
— Mergem până la San Jose, campăm acolo, apoi vizităm parcurile Braulio Carrillio şi Tapanti. Suntem studenţi. Din Arkansas. Şi ne-am plănuit o excursie în America centrală. După ce terminăm aici, trecem în Panama să luăm trenul de acolo: Panama and Costa Rica Rail Adventure.
— Aham. Am spus aprinzându-mi o ţigară. Cu ce ajungeţi în San Jose?
— Cu chestia aia colorată, care a fost odată galbenă. Râse ea la mine, arătând în direcţia autobuzului. Dar nu mai sunt bilete. Le-am luat noi pe ultimele.
— Smf!
Am plecat de lângă brunetă, şi trecând pe lângă grupul ei de studenţi, m-am îndreptat spre şofer să văd dacă mă pot descurca cumva. Nu mi-ar fi păsat dacă mai rămâneam o noapte, dar mă omorâseră ţânţarii. Speram să ajung la San Jose, să găsesc un hotel ieftin cu AC şi plasă de ţânţari la geamuri şi la uşi.
Autobuzul era încărcat cu bagaje mult peste imaginaţia oricărui om, iar în timp ce aşteptam cuminte la umbra unui palmier, priveam cum trei costaricani de culoare urcau o capră pe autobuz, printre paturi, saltele, maşini de spălat şi coşuri cu rufe sau cu fructe.
— Ai reuşit? Mă întreabă ea veselă.
— Da, am “bilet” până în San Jose. Şi am mimat ghilimelele cu mâinile amândouă.
— Ok. Ne vedem în autobuz. Plec. Mai am nişte treburi de rezolvat.
— Pa.
— La revedere.
*
Drumul cu autobuzul până la San Jose a fost nefiresc. Căldura exagerată, aerul vâjâind prin toate geamurile deschise. Mirosuri şi arome. Şi viteza mică. 200 km cu viteză de croazieră. Mă durea capul de atâta căldură. Deşi era ora 10 soarele ardea cu foc. Mi-am pus căştile în urechi şi am ascultat post de radio local.
La un moment dat am aţipit şi din zbuciumul autobuzului capul mi-a căzut în poala fetei care stătea în stânga mea, o roşcată plinuţă cu ochelari. Ea nu mi-a spus nimic, m-a lăsat să dorm cu capul pe picioarele ei, dar când m-am trezit, am văzut că băiatul slăbuţ de lângă ea se uita cam chiorâş. L-am ignorat complet şi cu un zâmbet diabolic, i-am vorbit plinuţei în semn de mulţumire:
— Faci parte din francmasonerie?
— A, nuu... tatuajul... circumpunctul mi l-am făcut... acum vreo 4 ani. Am citit o carte care m-a influenţat un pic. Sau mai mult... vorbea repede şi gesticula intens.
— Simbolul pierdut, Dan Brown, nu?
— Da, da, da, spuse ea bătând din palme veselă. Ai citit-o?
— Nu. I-am răspuns eu sec împuns de privirea slăbănogului de lângă ea. Probabil că avea impresia că vreau s-o fut. Nu vroiam. Mă băgasem în seamă că un prost.
Am încercat să induc o pauză dar greşeala fusese deja făcută. Timp de 2 ore din cele 3 ore şi 40 de min cât a durat drumul mi-a povestit cartea, pe care eu o citisem, şi mi-a spus părerea ei despre francmasonerie, zidari şi misoginism.
— Sute de ani, sute de ani a fost doar a bărbaţilor. Închipuie-ţi. Îşi termină ea pledoaria mult prea lungă.
În staţia „Parada de Buses Sabana Cementerio y la Periferica L1” am coborât fără să-mi iau rămas bun de la grupul din Arkansas. Eram morocănos şi nu aveam chef de tinereţea lor transpirată. Oricum marea lor majoritate dormea. Mai puţin plinuţa roşcată şi vorbăreaţă şi slăbănogul de lângă ea care se uitau după mine.
Mi-era foame şi m-am uitat de jur împrejur în căutarea unui restaurant. „Campero” şi speranţa că dorinţa mea de a mânca ceva tradiţional, bun şi săţios se va împlini. M-am aşezat la o masă de lângă bar şi am comandat Gallo Pinto, un orez cu fasole neagră şi apoi Olla de Carne, o zeamă simplă cu carne de vită, trei cartofi fierţi întregi şi un sfert de porumb.
Am întrebat fata care m-a servit de un loc ieftin de dormit şi i-am făcut din ochi. Mi-a recomandat Galileo Hostel. Bun. N-aş fi vrut să arunc banii aiurea pe cazare. Şi aşa, la preţul modest pe care l-am dat pe cazare puteam sta mai multe zile în San Jose.
*
„Hasta Luego San Jose!” mi-am spus vesel în gând în timp ce mă urcam în trenul de Cartago. Mă îndreptam spre Panama, şi de fiecare dată când călătoream îmi plăcea să schimb mijloacele de transport. Să simt locul pe care îl vizitez. Da, e mai comod cu un taxi care te duce rapid la destinaţie în condiţii bune. Nu mulţumesc. Nu-i pentru mine. Îmi place să merg singur, cu căştile în urechi şi să privesc pe geam printre gânduri. Nu-mi place pălăvrăgeala, dar dacă e nevoie deschid şi eu gura ca să scot cuvintele potrivite unei conversaţii.
Aveam apoi să mă gândesc cum ajung din Cartago în La Concepcion, Boquete sau Bocas del Toro. Oricare dintre ele. Contra sumei de 550 colones, un dolar şi ceva, m-am instalat confortabil în vagonul deschis cu scaune albastre din pluş. Aveam doar un rucsac în carouri alb, roşu, negru pe care îl băgasem sub scaun.
În momentul în care îmi ridicam privirea de la rucsac aud glasuri vesele şi disting o voce cunoscută.
„Ce mama dracului? Nu tu!” plinuţa roşcată şi slăbănogul ei urcau în vagon însoţiţi de restul grupului şi de bruneta cu nasul cârn.
— Saluuut! au început să se alinte studenţii lu’ Peşte, de parcă ne cunoşteam de-o viaţă.
— Salut, spun şi eu cu jumate de glas. „Smf. S-a dus liniştea mea” gândeam eu în timp ce bruneta cu nasul cârn s-a aşezat lângă mine.
Venise însoţită de plinuţă roşcată care îmi întinse mâna în semn de salut. În timp ce-i strângeam mâna, am văzut că ea roşeşte şi parcă tremură şi am observat imediat privirea ucigătoare a slăbănogului. Poate totuşi am s-o fut. Dacă s-o ivi ocazia. Doar aşa, să-i fac în ciudă slăbănogului.
— Ocu... am încercat eu să schiţez o figură de Gru.
— Haideţi, staţi şi voi aici, că e liber, le-a spus bruneta cu nasul cârn plinuţei şi slăbănogului.
„Na drace!” zic eu botos în gândul meu, acum trebuie să-i suport privirea 40 de min.
Scaunele erau aşezate în grupuri de patru, puse câte două faţă în faţă. Perechea ideală din faţa mea şuşotea încet, conspirativ. Bruneta cu nasul cârn îşi scosese portofelul şi-şi făcea inventarul la bani.
— Nu ai să-mi dai nişte bani?
Noroc că stăteam pe scaun, că aş fi căzut în cur. Cu siguranţă. Şi nu din cauza trenului care se pusese în mişcare cam brusc. Ci din cauza întrebării.
— Hm?!
— Da, nişte bani. Dolari, Colones…că am rămas fără bani.
— Ce m-ar da de gol că am bani? Şi ce m-ar da de gol că te-aş împrumuta?
— Păi, faci şi tu o faptă bună. Eu am rămas fără bani, nu mai am nici pe card şi nu vreau să apelez la colegi pentru că şi ei sunt la limită.
— Nope.
— Haaai, te roog. Nu poţi să mă laşi neajutorată. Trebuie să mă ajuţi. Zise ea drăgălaşă.
— Neh! spun eu impasibil încercând să-mi reţin un zâmbet în timp ce îmi introduceam căştile în urechi în semn că discuţia s-a încheiat.
Brusc se aşează în genunchi în faţa mea şi privindu-mă pe sub genele lungi îmi şopteşte:
— Fac orice.
Mi-am înghiţit replica şi tot ce am putut rosti a fost:
— Ok.
— Ura! Mulţumesc mult.
— Hei, hei, stai aşa. De câţi bani ai nevoie?
— Nu ştiu... de oricât... cât mai mult... cât poţi să-mi dai?
— Nee, nu merge aşa. Spune o cifră.
— 500.
— DOLARI???? am izbucnit contrariat gândindu-mă că nu-mi putea cere 500 de Colones care însemnau 1 dolar.
— Da. Şi ţi-i trimit prin WU peste 2 săptămâni, când ajung acasă. Vezi tu, am cheltuit mai mult decât era prevăzut în primele 2 săptămâni, şi mai am 15 zile de vacanţă. Dacă nu rezervam locul la Panama and Costa Rica Rail Adventure, plecam acasă de ieri. Spuse ea serios în timp ce din portofel scosese o carte de vizită pe care mi-o dădu cu un zâmbet.
EMMA MADISON – FREELANCER
— Bună Emma, eu sunt M. şi o să procedăm în felul următor: Nu ştiu exact câţi bani am în portofel, dar o să scot 50 de dolari din el iar restul de bani ţi-i dau ţie. Cu ăștia şi cu ce mai am în moneda locală o să mă descurc până ajung la primul ATM. Ok?
Ştiam la centimă câţi bani erau în portofel, sau măcar partea cu dolarii. Dar văzusem în timp ce vorbeam cum toţi ochii grupului erau aţintiţi asupra mea. Cred că puseseră pariu cu Emma dacă îi dau sau nu bani. Dacă scădeam ăia 50 de dolari îmi rămâneau fix 278 USD.
— Uite aici 278 USD. Şi mi-i trimiţi când poţi. Uite adresa mea, i-am spus în timp ce i-o scriam pe braț cu pixul. Toţi cei şapte membri ai grupului lor au rămas cu gura căscată.
În timp ce Emma bucuroasă, după ce îmi dădu un sărut fragil pe obraz, merse cu mâna întinsă pe la fiecare pentru a colecta câte o bancnotă de 20 de dolari. Doar eu şi cu Emma zâmbeam.
— Hai în spate să fumăm. Îmi spuse ea în timp ce băga banii în portofel. De unde ai ştiut că pusesem pariu?
— N-am ştiut. Dar nu aveau de ce să se uite 14 ochi la mine, mai ales că în afară de Plinuţă şi Slăbănogul, nici unul dintre colegii tăi nu auzise discuţia noastră.
— Mereu pui porecle oamenilor?
— Mereu, mai ales atunci când nu le ştiu numele.
— Şi mie cum îmi spuneai înainte să afli cum mă cheamă?
— Bruneta slabă, cu nasul cârn şi părul lins, la început. Şi mai apoi Bruneta cu nasul cârn.
— Drăguţ.
În timp ce vorbeam ajunsesem în vagonul din spate al trenului. De fapt era un fel de metrou de suprafaţă, cu un vagon continuu, articulat ca o omidă. Trenul era aproape gol. Abia se deschisese tronsonul ăsta, şi în tren cred că erau cu totul vreo 35 de persoane. Ea a aprins două ţigări o dată. Şi după cât erau de mototolite şi rulate la ambele capete am sperat să fie nişte iarbă costaricană.
Am fumat amândoi în tăcere. Legănatul trenului mergea de minune cu ameţeala provocată de ţigări. Mă gândeam la o întâmplare mai veche, în care făcusem un uşor accident de maşină. Lovisem la stop maşina unei cucoane, a cărei aroganţă şi disperare m-au făcut să-i dau cartea de vizită a unui dr. stomatolog. Dacă a procedat la fel şi Emma? Nu-mi păsa. Iarba îşi făcea deja efectul.
— Nu te rezem... A-ul mi-a rămas pe buze în timp ce bruneta cu nasul cârn cădea din tren.
Totul s-a petrecut extreme de repede. În timp ce mă gândeam la dr. stomatolog şi la crizele pe care i le-a făcut cucoana a doua zi, bruneta cu nasul cârn s-a rezemat cu ochii închişi de uşa din spatele vagonului. Uşa s-a deschis brusc şi ea s-a izbit în viteză de şinele înguste ale trenului.
Urechile au început să-mi ţiuie tare şi mi le-am acoperit cu amândouă mâinile. Eram în stare de şoc şi nu înţelegeam ce e sunet ăla ascuţit ce îmi sfredelea creierul. Ţigara din mâna dreaptă a început să-mi ardă degetele dar am realizat asta odată cu conştientizarea sunetului ascuţit. Cineva trăsese semnalul de alarmă şi roţile blocate ale trenului se tânguiau de moartea brunetei cu nasul cârn.
Am sărit din tren pe aceeaşi uşă a morţii şi am fugit înspre trupul chircit pe şine al fetei. Am ridicat corpul inert al brunetei şi am încercat să-i dau părul din ochi. Plină de sânge, şi praf închegat cu sudoare, cu părul încâlcit şi pe alocuri smuls, bruneta se uita cu un ochi pe jumătate deschis la mine. Căzusem în genunchi şi plângeam ţinând trupul cald al fetei în mâini. Sângele ei mi se scurgea printre degete. Ce căcat de viaţă. Avea 20-25 de ani. “Ce naiba?” M-am uitat înspre cer şi am urlat în gând:
“Ce pula mea faci acolo sus cu ăştia tineri?”