O ploaie londoneză mă făcea să-mi adun capul între umeri. Îmi ridicasem gulerul de la palton şi alergam grăbit spre staţia de tramvai. Nu aveam umbrelă şi mici pârâiaşe de apă izvorau parcă din părul pleoştit şi îmi curgeau pe faţă. Unul mai îndrăzneţ s-a strecurat pe gât, apoi pe şira spinării până la vertebra numărul treizeci şi patru.
Nu era multă lume pe stradă. Se înserase şi cei care îndrăzneau să calce pe trotuarul ud, o făceau în grabă. Agasaţi. Scrisul se ştersese de pe hârtia pe care mâzgălisem în grabă adresa. Stropii transformaseră scrisul meu frumos într-o meduză hidoasă. Abia se mai distingea numele străzii iar numărul se ştersese complet. Uitându-mă la hârtie m-am izbit de o femeie elegantă, care după ce şi-a recăpătat echilibrul şi şi-a ridicat umbrelă de pe jos, m-a gratificat cu o înjurătură de mamă.
Mă apropiam de o intersecţie mare şi am grăbit pasul. Pantalonii mei din stofă de calitate, cei mai buni pe care-i aveam şi pe care-i păstram şi pentru înmormântare, erau uzi şi destul de stropiţi cu noroi. Praful de pe stradă s-a amestecat cu apa şi s-a teleportat pe sub forma unor picături mici, maronii. Cu gândul la ploaie, pantalonii cei buni şi întâlnire, era să trec pe roşu. M-am oprit brusc pe marginea trotuarului ca şi cum m-aş fi oprit pe marginea unei prăpăstii. La timp. Un Nissan roşu a trecut în viteză pe lângă mine adăugând încă cinci-zece litri de apă pe hainele mele.
„Ce seară minunată!”
Am zâmbit amar şi am privit la semafor care tocmai se făcuse verde. N-am trecut. Am privit rătăcit lumea înconjurătoare.
În faţa mea începea o piaţă imensă, cam de dimensiunea unui stadion. Cu multe clădiri cu magazine la parter, cu fântâni arteziene, cu bănci, copaci şi străduţe care dispăreau şerpuind printre blocuri. Eram pentru prima dată în prea frumoasă capitală a patriei mele şi încercam să mă orientez cumva.
Am zărit o staţie de tramvai, un capăt de linie şi am decis că este un punct bun de a începe căutarea adresei. În goana mea către tramvai am prins iar roşu la semafor. Ochii îmi rămăseseră fixaţi pe vatmanul care, după mişcările pe care le făcea, se pare că se pregătea de plecare. Probabil că terminase programul. Aproape că alergam când l-am văzut că se ridică în picioare.
Un singur semafor se afla între mine şi tramvai şi era din nou roşu. Am început să mă simt ca taurul din arena de coridă. I-am făcut semn cu mâna ca să mă aştepte. Nu ştiam sigur dacă m-a văzut, dar când a deschis uşile şi semaforul s-a înverzit, am răsuflat uşurat ştiind că din câţiva paşi voi fi pe scara tramvaiului.
Da. Nu mă văzuse, căci s-a încruntat a surpriză atunci când i-am apărut în faţă. L-am întrebat de adresă iar el s-a mulţumit doar să mă dea puţin la o parte din faţa lui, cât să poată să-mi arate cu degetul o clădire veche cu vreo patru etaje ce abia se întrezărea pe o străduţă lăturalnică. I-am mulţumit amabil, el mi-a răspuns cu un mormăit care putea să însemne orice. Numai bunăvoinţă nu.
Mă îndreptam spre clădirea căutată, dar din când în când mă întorceam spre vatman ca şi cum aveam nevoie de confirmarea lui că merg pe drumul corect. El mă urmărea impasibil iar eu i-am aruncat o ultimă privire când a trebuit să intru pe străduţa care făcea cumva un mic L temporar. Când am revenit pe direcţia de unde aveam vizibilitate spre tramvai, am văzut că uşile erau închise, luminile stinse, iar vatmanul se îndrepta către semafor balansându-şi fundul enorm.
În faţa mea se înălţa o clădire destul de veche din cărămidă cu patru etaje şi un demisol. În timp ce număram etajele am sesizat că ploaia a scăzut în intensitate. Iar am zâmbit. Edward A. Murphy Jr. probabil că zâmbeşte şi el din ceruri. După cât de îngustă era străduţa pe care intrasem şi după gardul cu sârmă modelată în carouri, mi-am dat seama că eram în spatele clădirii. Nu se zărea nici o intrare, în schimb la demisol, prin câteva gemuri deschise se vedeau mai multe femei mai mult sau mai puţin goale. Probabil era vreun salon de SPA şi înfrumuseţare.
Am ocolit clădirea cărămizie şi am găsit o intrare laterală. Nici nu dau bine să intru în clădire căci simt o mână zdravănă pe umăr. Când mă întorc văd o gură mare care mă întreabă fără sunet: „Unde mergeţi?”
I-am răspuns involuntar tot fără sunet portăresei iar ea mi-a făcut semnul victoriei. Am vrut să urc la etajul doi, dar mâna aceea bărbătească m-a oprit din nou. „Aşteptaţi vă rog să vină cineva după dumneavoastră.” Mi-a transmis tot fără sunet portăreasa. „Ciudat loc de muncă pentru o mută.” mă gândeam eu uitându-mă la persoanele care mişunau de colo-colo.
După ceva timp apare o tipă foarte bine la trup dar destul de trecută prin viaţă, bine îmbrăcată, care ducea în mâini o cutie de carton. Fusta puţin peste genunchi lăsa să se vadă nişte picioare musculoase îmbrăcate în ciorapi fini transparenţi.
— Bună seara. Numele meu este J. Vă rog să mă urmaţi.
— Bună ziua. Sunt M.
— Ştiu. Ne-aţi găsit greu?
— O, daa.
Cum ea nu a mai spus nimic, am continuat să urc scările în tăcere. Eram puţin stânjenit şi îmi tot alungam privirea de la fundul ei bombat. Nu părea să-i pese de ochii mei care s-au lipit magnetic de fusta scurtă. Poate chiar îi plăcea. Am ajuns la etaj şi am intrat într-o cameră în care mai erau două femei.
— În fiecare staţie pentru mijloacele de transport în comun există câte un dispozitiv electronic pe care-l poţi interoga foarte uşor. El îţi arată direcţia şi cum să ajungi oriunde vrei tu.
— Ok.
Cele două femei m-au ignorat pe deplin chiar dacă eu le-am salutat. Una stătea cu fundul pe un birou şi fuma, iar cealaltă stătea în faţa ei şi gesticula explicând. Au redus puţin volumul conversaţiei dar nu s-au oprit, iar eu m-am aşezat pe scaunul pe care mi-l indicase J. şi mă uitam atent la ea cum răsfoieşte manuscrisul.
— Fumezi? m-a întrebat întinzându-mi scrumiera pe jumătate plină.
— Destul de mult.
Am scos din buzunarul interior de la sacou pachetul de ţigări ud fleaşcă. Am luat o ţigară între degete şi am încercat să o usuc cu bricheta. Ea mă ignora în continuare cu nasul în manuscris. Cele două colege terminaseră de vorbit şi cred că mă priveau pentru că simţeam că mă ardea într-un punct fix pe ceafă. Uşa se deschise şi în încăpere au intrat doi bărbaţi.
— E o idee bună cu biblioteca de la demisol. Spuse unul dintre ei.
— Da. Sper să nu fie vreo inundaţie. Îi răspunse cel mai în vârstă. Hai salut, tu eşti M?
— Da. Cu cine am onoarea.
— T. Culegător.
— Încântat.
— Ia spune domnule cum faci de ţii minte toate visele alea ale tale. Am citit şi eu draftul.
— Simplu. Mi le amintesc.
— Simplu pe naiba, că şi eu mai stau în pat şi încerc să-mi amintesc. Dar foarte rar reuşesc. Şi sunt unele care mă macină rău. Mi-e ciudă că nu mi le pot aminti.
— Mda, pe alea erotice. Spuse tipa care fuma când am intrat şi care s-a apropiat de mine când mi-a auzit numele. Eu sunt P. iar tu eşti cam faimos pe aici pe la noi. „Ăla cu visele” sau „Visătorul” ţi se spune pe-aici.” A continuat ea întinzându-mi mâna. Am citit cu toţii draftul tău.
— Da? Şi cum vi s-a părut? am răspuns eu plăcut surprins de cele auzite deşi foarte sigur pe mine că nu vroiam să le aflu părerea.
— Intrigant. Ireal. Cred că e mai mult fabulaţie decât vis. A intervenit şi tipa numărul doi cu o mină de superioritate.
— Poate că e.
În tot acest timp J. nu a scos nici un cuvânt. Ne privea pe deasupra ramelor ochelarilor de firmă învârtind între degete un creion mecanic. S-a aşternut o linişte între noi şi niciunul nu părea dornic să o strice. Probabil că ei încercau să-şi amintească vreun vis, iar eu aşteptam verdictul mototolind nerăbdător ţigara ce nu se uscase suficient. M-am aplecat spre biroul lui J. şi am aruncat-o în scrumieră.
— Crezi că ele s-ar supăra?
— Care ele?
— Femeile din cartea, şi implicit din visele tale.
— Păi nu-i chiar problema mea.
— Nu e. Dar ar putea să fie… că le faci rău.
— Pe bune? Am întrebat-o pe un ton zeflemist pe tipa numărul doi ezitând doar cât să o fac să-şi spună numele.
— D. Numele meu e D. Şi cred că eşti un farsor.
— De ce? Tu n-ai avut niciodată vise erotice cu altcineva decât partenerul?
— Mm.
— Eu am avut şi vise şi curajul să le aştern pe hârtie.
— Mda, tot cred că fabulezi.
— Nu am pretenţia ca sunt foarte exact dar uite cum stă treaba: Majoritatea oamenilor visează. 90% o fac regulat. Din ăştia 90, 60% au vise erotice, iar din ăştia 60% doar 1% îşi visează pe partenerul. Restul de 59% indiferent de sex visează la alta/altul. Doar că nu o spun, iar dacă sunt întrebaţi nu recunosc. Simplu.
— Nu te cred. Inventezi.
— Crede-mă! Care ar mai fi farmecul ca să te visezi făcând dragoste tot cu femeia sau bărbatul de lângă tine? Unde ar mai fi misterul, dorinţa, curiozitatea? În fond de-aia sunt vise, de-aia sunt frumoase, de-aia rămân secrete şi de-aia nu le împărtăşim nimănui.
— Eşti un mitocan. Un gentleman adevărat nu îşi expune aventurile sau iubirile oricât de pasagere ar fi ele.
Am tăcut dar o priveam atent. De fapt o studiam foarte atent din cap până în picioare, şi o făceam la modul cel mai carnal posibil. Devenise deja conştientă că o analizam strict masculin, ca atunci când studiezi atent fetele ce dansează la bară în speranţa că o poţi alege din multitudinea existentă doar pe aia care are cele mai multe calităţi fizice şi tehnice dar cele mai puţine inhibiţii. Şi-a adunat puţin coapsele ca şi cum brusc ar fi fost goală în faţa mea şi a cuprins-o jena.
— Şi cine spune că sunt reale? am întrebat-o împăciuitor.
— Nu ştiu…trebuie să fie…prea ai povestit cu…prea par reale. Toată acea pasiune, mişcările, emoţiile şi trăirile, cuvintele frumoase folosite le adresa femeilor din visele tale, totul…este…nu ştiu…ireal de excitant, romantic.
— Ei,vise.
— Uite ce-i, n-am nimic cu tine, am o viaţă sexuală normală, regulată, dar nu te poţi aştepta la ceva bun din partea unei femei indiferent dacă e singură sau nu, atunci când tu vrei să publici o carte cu 25 de povestiri inspirate din visele tale erotice cu femei. Mi-a răspuns repede revenindu-şi brusc din starea de fâstâceală de mai devreme.
— Uite ce-i, am imitat-o eu, sunt ud fleaşcă şi n-am chef de glume. Nu-s Bukowski, Bray sau Mari Akesaka dar pur şi simplu am visat nişte femei la modul cel mai erotic posibil despre care apoi am scris o carte. E şi realitate şi ficţiune în treaba asta, dar nu ştie nimeni cât şi de ce. Nu scriu ca ei pentru că sunt femeile mele. Din visele mele.
I-am zâmbit eu în final făcându-i cu ochiul.
— Ai cunoscut vreuna şi în afara viselor? intră în discuţie fumătoarea.
— Da.
— Şi erotic?
— Da.
— Şi cum e? Adică e vreo diferenţă?
— Da. Este. Am întins mâna şi am luat o ţigară din pachetul lui P. pe care nu-l lăsase nici o clipă din mână, şi am zăbovit puţin până am aprins-o încercând cumva să pun punct discuţiei.
— Mare? mă întrebă D. cu jumătate de glas după un moment de ezitare şi cu o curiozitate ce i se putea citi cu uşurinţă pe chip.
— Mare.
— Sunt reale?
— Ce?
— Numele lor!
— Da. Sunt reale.
— Atunci chiar că eşti nesimţit.
— N-am auzit pe nimeni să fie acuzat şi eventual condamnat pentru că a visat pe soţia sau prietena altcuiva. Chiar dacă erotic. Şi din câte ştiu eu, e un lucru rău doar în realitate şi doar dacă eşti prins asupra faptului.
În tot acest timp cei doi bărbaţi care se prefăceau că lucrează la un material au pufnit în râs la auzul replicii mele. D. s-a întors furioasă şi de pe biroul pe care stătuse colega ei mai devreme şi-a luat o ţigară subţire. Şi-a aprins-o cu mâinile tremurânde.
— Uite ce-i, facem schimb de numere de telefon. Dacă mă visezi, mă suni. Dacă te visez, te sun. Chiar dacă nu e erotic. E bine?
S-a întors către mine şi a holbat nişte ochi mari şi negri de parcă i-aş fi propus să facem sex în birou de faţă cu toată lumea. Eu am rămas calm, privind atent vârful incandescent al ţigării. Era linişte deplină. Mai că se auzea cum îi circulă sângele cu furie prin vene.
— Încet copii, nu vă aprindeţi fără sens. A intervenit împăciuitoare J.
*
Până la urmă nu mi-au publicat cartea şi nici D. nu m-a sunat. Nu atunci, imediat.
Tot umblând pe la edituri a trebuit să stau mai mult în capitală. Mă cazasem la un hotel de mâna a doua, destul de modest, dar care avea un loc magic. Toate camerele erau prevăzute cu mici balcoane cu balustradă de fier forjat, decorate cu ghivece cu flori roşii.
Nimerisem o cameră pe mijlocul hotelului la etajul unu care era tot timpul în umbra unor clădiri noi şi înalte construite recent. Razele soarelui abia mângâiau marginea balconului şi apoi dispăreau după zgârie norii ce înconjurau micul hotel.. Pentru cinci minute, în colţul din dreapta jos se făcea lumină, iar eu întindeam laba piciorului drept pentru a mă întâlni cu soarele.
Îmi petreceam mai tot timpul la măsuţa din plastic de pe terasă, urmărind trecătorii. Străduţa din faţa hotelului ducea către un centru nou, plin de terase, baruri şi discoteci. Cel mai frumos era noaptea târziu către dimineaţă când se întorceau mai mult sau mai puţin treji din baruri şi cluburi trecătorii nocturno-matinali.
Protejat de umbră, balconul fiind situat deasupra iluminatului stradal, înregistram conversaţiile lor. Iniţial rezervasem camera doar pentru trei zile, dar după ce am descoperit foişorul şi avantajele lui am plătit până la sfârşitul lunii.
Tocmai îmi venise ideea pentru noua carte, deşi n-o publicasem încă pe prima. Poate aveam să scriu o trilogie de povestiri interconectate subtil. Cartea a doua visele, cartea întâi drumul înspre tărâmul viselor prin aburi de substanţe aproape ilegale şi băuturi alcoolice, şi cartea a treia… Nu ştiam. Poate despre dimineaţa de după noaptea de pomină, cu speranţe şi planuri, cu regrete şi mustrări, cu bucurie, cu împlinirile sau dezamăgirile pe care ţi le oferă la prima oră. Sau poate despre altceva.
Trecuseră câteva zile din perioada de prelungire iar eu aveam deja suficient material fertil pentru cartea întâi. Pre-Visum poate, sau poate Nocte in Somnis, ca să fac cumva legătura cu cartea doi. Era aproape ora unu sâmbătă dimineaţa. Eu intrasem în casă ca să-mi fac o cafea când a sunat telefonul. Nu am recunoscut numărul pentru că nu-l salvasem. Niciodată nu introduc numere noi de telefon în agendă decât dacă sun eu sau dacă sunt sunat. Păstrez cărţile de vizită ordonate alfabetic. Un mozaic viu colorat de cartoane. I-am recunoscut imediat vocea, chiar dacă acum nu mai avea înverşunarea din acea zi ploioasă.
— De ce visăm pe cineva chiar dacă nu ne gândim la el? De ce, dacă îmi impun să te visez nu reuşesc. De ce e aşa de greu să-ţi aminteşti visele? De ce frânturile cu care rămânem dimineaţa nu sunt întotdeauna cele mai frumoase? De ce ne simţim vinovaţi de adulterul din vis, dar zâmbim uşuraţi că ştim doar noi? De ce nu putem să continuăm visul dacă ne-am trezit din nu ştiu ce cauze, chiar dacă ne amintim cu exactitate ce am visat şi chiar dacă adormim apoi instantaneu? Ca un serial. De ce nu putem influenţa conţinutul visului, acţiunea, personajele?
— Nu-s cam multe întrebări pentru ora unu?
— Scuză-mă, dormeai?
— Nu, tocmai îmi făceam o cafea. Lucrez doar noaptea…
— Nu vrei să închizi cafetiera şi să ieşim la o cafea în centrul nou? Fac cinste.
— Unde?! Am întrebat-o mirat ieşind rapid pe balcon.
— Ştii, centrul vechi, acela de pe…
O auzeam dar nu o mai ascultam. Pe aleea de obicei animată, la capătul dinspre centrul nou se vedea o siluetă îmbrăcată în alb. Am ştiut că e ea şi în cea mai mare grabă am tras pe mine nişte pantaloni şi o cămaşă, mi-am luat portofelul, cheile şi am ieşit în fugă pe uşă fără să o mai încui. I-am aruncat cheile recepţionerului care se trezise la zgomotul făcut de paşii mei grăbiţi pe treptele de lemn mochetate.
— Încuie tu!
N-a părut foarte uimită când am ajuns lângă ea. Era îmbrăcată într-o rochie albă cu bretele subţiri, mulată, scurtă şi cu un pic de „coadă” în spate şi purta pantofi albi cu toc înalt. Nu purta sutien şi prin materialul subţire i se vedeau bikini cu talie înaltă. Avea părul tapat în stilul anilor 90 şi avea nişte cercei lungi stil lumânare.
— Te rog să nu râzi prea tare de mine. Petrecere de costume anii 90 între edituri. Mi-a spus ea încet privindu-mă curioasă. Cum ai ajuns aşa repede şi cum de ai ştiut că-s aici?
— Întâmplător sunt cazat la douăzeci de metri mai încolo, şi după ce mi-ai spus de centrul vechi am ieşit pe balcon şi te-am văzut. Tawny?
— Da. Mi-a răspuns ea zâmbitoare. Mi s-a spus că semăn destul de bine cu ea.
— Semeni. Chiar foarte bine.
— Întâmplător treceam pe aici şi m-am gândit să te sun, chiar dacă nu te-am visat.
— Întâmplător eu nu cred în întâmplare. Deci?
— O prietenă de la o agenţie cunoscută m-a sunat ieri şi mi-a spus că unul tupeist a venit la ei cu o carte conţinând 25 de poveşti inspirate din vise erotice. Faci acelaşi teatru cu toate femeile, ca apoi să le ceri numărul de telefon?
— Toate vă ambalaţi aşa uşor ca apoi să puneţi aceleaşi întrebări tâmpite?
Mi-a întors spatele şi a luat-o puţin înainte spre capătul aleii. Nu mai avea tonul acela arţăgos de la prima întâlnire. Eu stăteam rezemat de perete cu mâinile în buzunar. După câţiva paşi s-a întors către mine şi m-a privit tăcută. Era puţin tristă, sau poate că era obosită, sau băută, cert este că îi stătea foarte bine aşa serioasă.
— De ce este mult mai frumoasă povestea din vis? Viaţa reală e monotonă, chiar plictisitoare aş putea spune. Ştii, doar când fumez iarbă simt că viaţa chiar are gust. Deşi nu mi-am făcut un obicei din asta.
Nu i-am răspuns. M-am apropiat de ea şi am sărutat-o. Mi-a răspuns la sărut şi apoi s-a cuibărit în braţele mele. Am scos telefonul din buzunar şi format numărul unui taxi.
— Ce faci?
În difuzor se auzea glasul operatoarei de serviciu.
— Îţi chem un taxi, ca să fiu sigur că mergi direct acasă. Aşteptaţi un moment, vă rog, i-am spus centralistei şi apoi am acoperit microfonul cu mâna. Visele sunt poveşti în imagini bazate pe amintiri, preocupări sau fantezii. În noaptea asta le ai pe toate. Şi amintirile şi preocupările şi fantezia, aşa că sunt şanse mari ca să mă visezi. Sună-mă când te trezeşti.
S-a urcat tăcută în taxi fără să se uite la mine, a închis uşa iar maşina a plecat cu scârţâit uşor de roţi. Am urmărit-o pentru un timp şi apoi am urcat iar în balconul de la etajul unu al hotelului ieftin. Învelit cu o pătură m-am ghemuit într-un scaun şi am pus telefonul pe masă. În seara asta aveam s-o visez pe D., şi ea avea să mă viseze pe mine, poate în acelaşi timp. Doi oameni care fac dragoste la distanţă, în acelaşi timp şi în vis.
*
Din tonul de apel, Charleen Spiteri m-a trezit şoptindu-mi: ”Nu muri înaintea mea!”